Poezia - ofertă timidă…

După Gaudeamus 2009 (II)

Din bilanţul oricum bogat al Tîrgului Gaudeamus, chiar şi la vremuri de criză, iată o serie de titluri atrăgătoare (numai cărţi de literatură română):

Poezia, pentru început.

Ofertă pe ansamblu timidă. Edituri care altădată veneau cu serii de cărţi de prim-plan (mai ales Paralela 45 sau Brumar, dar şi Limes, Cartier şi altele…) sînt acum prudente, ştiind că poezia nu se vinde…

Campioană eroică rămîne Vinea, unde continuă să apară valuri-valuri de volume de gen. Două noi apariţii - bunăoară - în Colecţia „Ediţii definitive”: antologiile „de operă” Patimile după Bacovia a lui Ovidiu Genaru şi Triumful paparudei a Ioanei Ieronim. Pe cea dintîi am „anticipat-o” în comentariul la precedenta carte a băcăuanului, ieşită tot la Vinea, Trandafir cu venele tăiate (vezi secvenţele recapitulative ale cronicii din ArtActMagazine, Nr. 33, 2 septembrie 2009). Triumful paparudei o readuce în atenţie pe Ioana Ieronim, care n-a mai dat din 1992 cărţi inedite, cu excepţia uneia… „virtuale”, accesibile - sau „accesabile” - prin World Wide Web, pe site-ul Liternet: Silabe omnivore (2006, cu o ediţie paralelă în limba engleză, Omnivorous Syllables, de fapt o selecţie din mai multe cărţi, doar primele secvenţe fiind versiuni ale unor poeme din Silabele… româneşti). Un grupaj de inedite fusese inclus şi în antologia Munci, zile, alunecări de teren (2001, fără circulaţie). Ediţia de la Vinea ar putea-o - aşadar - relansa pe Ioana Ieronim în literatura română, după ani buni în care a călătorit mult în străinătate, participînd la numeroase conclavuri poetice internaţionale şi ocupîndu-se de publicarea versurilor sale în limbi varii, în reviste, în antologii sau în plachete proprii, mai ales în englezeşte (anglistă fiind prin studii). Titlul îl reia pe al cărţii din 1992, puternica reconstituire poematică a lumii româno-săseşti din Rîşnovul natal. Bine reprezentată în selecţie e şi Egloga din 1984, din restul volumelor autoarei fiind - însă - reţinute piese puţine. Discutabilă, decizia i-a aparţinut tînărului critic Paul Cernat, căruia i-a fost cedată operaţiunea de selecţie (situaţie surprinzătoare, neuzuală atunci cînd e vorba despre autori în viaţă). Cu excepţia amintitei Egloge, sînt astfel defavorizate cărţile care au impus-o pe Ioana Ieronim la finele anilor 1970 şi de-a lungul deceniului următor: Vară timpurie (1979), Proiect de mitologie (1981), Cortina (1983), apoi Poeme (1986) şi Luni dimineaţa (1987). Perfect omogene, chiar dacă erau alcătuite din mici poeme, spre deosebire de scenariile integratoare din Eglogă şi din ulteriorul Triumf al paparudei, ele au atras atenţia, mai ales că au fost susţinute de principalul cronicar literar din epocă, Nicolae Manolescu, care i-a recenzat cu consecvenţă primele cinci cărţi (în România literară Nr. 42/1979, Nr. 10/1982, Nr. 30/1983, Nr. 8/1985 şi Nr. 52/1986; i-a „scăpat” doar Luni dimineaţă, 1987; în anul Triumfului paparudei abandona exerciţiul cronicăresc de trei decenii; de notat şi faptul că printre Referinţele critice de la finele culegerii de la Vinea, furnizate - mai mult ca sigur - de către autoarea antologată, Manolescu e prezent cu un singur pasaj, asemeni tuturor celor treizeci de comentatori, ceea ce „ascunde” rolul important al criticului în impunerea poetei). Textele scurte ale Ioanei Ieronim rămîn impresionante prin narativitatea lor asumată, decupată - pe de altă parte - enigmatic, cu fine infuzii metaforice, care o plasează în spaţiul de trecere dintre neomodernismul tîrziu şi postmodernismul incipient, pe care l-au mai traversat şi alţi congeneri ai săi, de la Dorin Tudoran şi Daniela Crăsnaru la Mircea Dinescu. Spre deosebire de ei, debutînd tîrziu, Ioana Ieronim se aliniază direct celui de-al doilea termen al ecuaţiei, fără să-i putem şti tatonările mai vechi. Egloga, care emula Liliecii lui Marin Sorescu, se va resimţi, asemeni modelului, de pe urma prozaismului strict (în sensul rău pentru poezie al cuvîntului). În schimb, în Triumful paparudei (volumul iniţial, cel din 1992) autoarea foloseşte o formulă mai complexă, fixînd reconstituirea biografică într-o scriitură fină, cu mai multe straturi corespunzătoare planurilor temporale din text şi structurii multiculturale a lumii recuperate poetic. Pentru ca în poemele mai recente, din anii voiajelor pe mapamond, să o vedem pianotînd lejer pe subiecte cosmopolite, cu dedicaţii către colegii din alte literaturi. Ultimele cinci texte sînt rescrieri în româneşte ale unor piese compuse direct în engleză, din sumarul unei întregi cărţi, lansate în paralel la Gaudeamus 2009: Tempo Rubato, the Time of Poetry (tot la Vinea, 2009). De analizat separat, experimentul o plasează pe Ioana Ieronim într-o postură bilingvă rară: căci cea de-a doua limbă de expresie nu mai aparţine - ca în cazurile „clasice” - unui spaţiu multicultural de provenienţă sau unei ţări de adopţie, ci planetei „globalizate” şi anglicizate pe care poeta o străbate în lung şi-n lat fără să se expatrieze definitiv, deopotrivă bucureşteancă şi „cetăţean al lumii”, utilizatoare şi a idiomului matern, şi a actualei „lingua franca”, a comunicării şi a recunoaşterii internaţionale.

N-am reuşit să văd şi alte cărţi noi anunţate de Vinea la Gaudeamus, dintre care - din cîte am înţeles - cîteva n-au mai fost tipărite la timp pentru a prinde tîrgul. Nu ştiu - deci - dacă au ieşit Gazela de perete de Şerban Foarţă, Acelaşi cer ce nu e de Constantin Virgil Bănescu (mic omagiu adus poetului marginal, cu aer distrat, mereu zîmbitor-stingher, dispărut de curînd, tragic, încă-tînăr…), D great Coman de Dan Coman (cu aşa titlu dezagreabil, poate că n-a mai apărut!) şi altele. După o explorare la sursă, adică la editură, voi reveni, poate.

Un Foarţă cert la Cartier: Nu ştiu alţii cum sînt… Şi tot acolo - o nouă carte de Emilian Galaicu-Păun: Arme grăitoare. Tandem care a dat lovitura în „genul liric” la tîrg. Întîiul, Foarţă, scriind despre al doilea, Galaicu, într-o postfaţă intitulată La închiderea ediţiei, încearcă să facă figură onorabilă indicîndu-l pe confrate drept „unul dintre cei mai dificili poeţi ai noştri”, „contradictoriu în exces”, „un oximoronic” cu vers „preaplin, altminteri, de trimiteri, multe, foarte multe, livreşti obscure sau absconse”, „unul dintre cei mai culţi (ba chiar oculţi) poeţi români contemporani” (Arme grăitoare, p. 87-88). Fluvial, magmatic, Emilian Galaicu-Păun e un poet de viziuni stranii şi de mesaje complicate, care cer decriptări atente.

Cît despre Foarţă însuşi, titularul categoriei ultime, „cel mai cult (fără să fie întotdeauna ocult) poet al nostru”, regăsim în Nu ştiu alţii cum sînt… splendidele poeme „de familie” publicate în premieră în revista Orizont, în 2002 (şi pe care le-am remarcat atunci într-un articol cules ulterior în cartea mea 5 poeţi: Naum, Dimov, Ivănescu, Mugur, Foarţă, 2003), adăugite cu alte piese, toate despre copilărie, despre rubedenii de demult şi despre alte personaje d’antan, sub generic preluat din Creangă, dar în catrene - nu fără tulburător tîlc - esenţialmente eminesciene; precum şi-n stil esenţialmente foarţist, fireşte! Mostră:

„În vizită, cu Buni, la generalul Schimidt,
consortul unei vere defuncte,-a ei, şi naşă
a mea: mă ţine,-n poză, în braţe,-ntr-o cămaşă
de catehumen, albă, aproape adormit,

o oră, două, după botez, - cînd generalul
era pe front, în Rusia… Acum e singur-cuc,
vecin cu noi, de stradă, şi,-un timp, am să-i aduc,
trimis de Buni, pentru-a-i mai ridica moralul,

cînd fructe: càise, pere, cireşe,-ntr-un mic coş
de rafie, cînd cofeturi: decleruri, savarine;
el fluieră,-n surdină, diverse cavatine;
dintr-un coteţ, a ploaie, se-aude un cocoş” (p. 32)

- şi aşa mai departe, cu final în deportare… Sau o mică secvenţă de trecere, de doar două neliniştitoare strofe, sugestie de privire în abisul timpului, dincolo de realitatea cotidiană şi de scurgerea cuantificabilă a clipelor, a anilor, a vieţii:

„Era întîi ianuarie o mie nouă sute
cincizeci: eram, din toamna trecută,-n clasa-ntîi;
abia-nvăţasem anul în curs, cînd, pe tăcute,
acesta se făcuse alt an, căruia îi

scriam pe aburitul geam, numărul ciudat:
1 9 5 0… Stafii bufante
jucau pe sîrmă,-n curte; în timp ce, înciudat,
scriam, scrutînd în ceaţă prin cele patru fante.” (p. 35)…

Alte cărţi de versuri pe care le-am remarcat la Gaudeamus:

Cîmp minat de Mircea Petean (la buna editură proprie, Limes). E vorba despre spaţiul periculos dintre Muză şi Poemă (de cele mai multe ori cu majusculă): metadiscurs fără bosa teoretizantă a unui Bogdan Ghiu, desfăşurat - dimpotrivă - amplu-narativ, pe tonuri mai ales disimulat-ironice sau chiar sarcastice sau pamfletare, mod de a atrage existenţa trăită în „cîmpul minat” al scrisului, care-i dă sens, după cum se deduce şi din acest final de poem cu o autoinvocaţie:

„în orele tale libere - Petene -
ce-ţi rămîne mai bun de făcut
decît să pui de-o cafea

să dai drumul la muzici
să invoci duhul feminin al Poemului
şi să scrii pur şi simplu poeme” (p. 53)…

Anca lui Noe (Editura Humanitas) - experiment propus de Anca Mizumschi, o poetă adevărată, deşi aproape ignorată de lumea literară şi de critică: volum presărat cu imagini de inspiraţie biblic-michelangiolescă ale pictorului Vasile Mureşan-Murivale din ciclul Sixtine Zero şi cu glose eseistice pe care autoarea i le-a solicitat fostului coleg de Cenaclu Universitas Iulian Costache, cunoscut critic şi istoric literar. Deşi e pe de o parte excesiv, pe de alta nedus pînă la capăt, experimentul rămîne interesant ca intenţie. Rezonanţa cu imaginile „iluminate” ale lui Murivale o dau referinţele biblice din multe poeme, însă nu în atari exhibări „ideologice” excelează autoarea (coarda e prea întinsă încă din titlul cărţii, care-i preia nu tocmai fericit, prin joc de cuvinte, prenumele în sintagma vestitului corăbier din Sfînta Carte…); iar intervenţiile eseistice, de fină calitate, sînt prea rare (cinci la număr în tot volumul) pentru a putea dezvolta un adevărat paralelism al celor două tipuri de discurs. Un eşantion de poezie vizionară modelată din materia realităţii curente:

„trăiesc în pielea mea ca un travestit
în pielea altcuiva şi urc scările
ţinîndu-mă de mînă cu anca mizumschi
o necunoscută pe care o agăţ în fiecare seară
în alt bar” (O necunoscută într-un bar, p. 21)

- unde iarăşi întîlnim o autoinvocaţie, dar cerută de respectiva ipostaziere, drept pentru care emfaza nu mai e deranjantă…

Experimentul ar merita reluat şi extins.

Petală (Editura Vellant), volum cu versuri scrise de Alexandru Andrieş pentru cîntecele sale, care pot fi ascultate pe CD-ul însoţitor (black crow music productions). Maniera e cea ştiută: ingenuitate jucată cu mult şarm, dusă pînă la simplisme maxime (sau… minime!), dar care reuşesc să dezvolte halouri ironice şi sentimentale, echivocuri, semnificaţii subversive ş.a.m.d., cu toatele contribuind la constituirea unei poeticităţi şăgalnice, ataşante. Ca exemplu - textul titular:

„Pe-o petală de floare
am să-ţi scriu o scrisoare
în cuvinte transparente şi mici
am s-o fac să plutească
şi - cumva - să te găsească
şi-o s-aştept să văd
ce-o să zici

Dacă n-o vei descifra
tare mă va afecta
şi-o să fiu cam un minut
necăjit
după care - ca la şcoală
o să iau altă petală
şi-o să scriu din nou
scrisoarea
mereu
la nesfîrşit
pînă cînd o s-o poţi citi
pînă cînd o s-o poţi citi…”.

În carte, splendid editată, aproape ca un album de artă, textele, scrise de mînă, cu litere mari, deci de către „şcolarul”-cîntăreţ, alternează cu multe fotografii, multe excepţionale: portrete parodice ale lui Alexandru Andrieş, alte imagini experimentale sau naturiste sau pur şi simplu instantanee poetice. Din lista prietenilor cărora autorul le mulţumeşte, între care - de pildă - Dinu Lazăr, artist cunoscut, se deduce că parte dintre imagini, dacă nu toate, le aparţin. Ar fi trebuit specificat mai clar.

Şi alte cărţi de versuri pe care le-am ratat la Gaudeamus: Adora a neo-surrrealistului Iulian Tănase, apariţie-pilot a colecţiei de poezie lansate de Editura ART; sau Spaţiu privat de Elena Vlădăreanu, din colecţia de gen de la Cartea Românească…

(Va urma)