Personal Depeche

Pentru fanii Depeche Mode și Răzvan Mazilu Teatrul Odeon a produs un nou spectacol: Depeche // Dance, inclus în programul „Dans la Odeon”, inițiat acum zece ani și coordonat de cunoscutul dansator. Coregrafia îi aparține lui Massimo Gerardi, același care a conceput și Flashback, despre care cititorii ArtActMagazine au aflat detalii după cele două reprezentații ținute la București acum cîteva luni.

Talentul, stilul și fantezia coregrafului Massimo Gerardi, profesor la Universitatea de Dans și Muzică din Köln, ușor de observat în Flashback, rămîn evidente și în ultima producție a Odeonului. Artistul imaginează un univers plin de mișcare în care timp de o oră nu se stă nici o clipă, char dacă pe scenă e un singur dansator, sau doi, sau trei, sau toți cei nouă deodată (Răzvan Mazilu, Laura Andrei, Bianca Patrichi, Judith State, Vanda Ștefănescu, Cristian Chiș, Mircea Ghinea, Levente Szasz, Florin Tănase). Departe de maniera întunecată a lui Depeche Mode, de orizontul sintetic pe care l-ar fi reclamat „la o primă lectură” soundul electronic tipic al unuia dintre cele mai longevive și cunoscute grupuri ale ultimelor trei decenii, spectacolul lui Massimo Gerardi debordează de energie. Amestecuri de trupuri, figuri, învîrtiri sau salturi cotropesc scena de la Odeon. Nu veți găsi în Depeche // Dance un univers închis, psycho, tulburat doar de zvîcniri ici și colo. În Nothing's impossible, ca și în amintitul Flashback, dansul lui Mircea Ghinea și Levente Szasz captează infuzia erotică a două energii masculine reunite, care se confruntă sportiv și energic. Nici vorbă deci de transe, incursiuni în subconștient, spaţii vaste și explorări nelimitate, asocieri onirice sau răsturnări sintetice, de obiecte care abia reușesc să se închege pentru a pluti în derivă, cum poate s-ar fi așteptat cei ce mănâncă pe pîine Depeche. Dimpotrivă, dansatorii sînt tineri, provocatori, se uită direct și insistent în public.

O tușă întunecat-glam tot există însă. Se datorează costumelor concepute de Răzvan Mazilu cu un talent încă o dată confirmat, căci coregraful nu e la prima încercare de acest gen. Amestec de piele și dantele negre, costumele sale sînt sexi, combinațiile provocatoare îmbracă bine și dau individualitate personajelor, făcînd distinctă întreaga lume din Depeche // Dance. Negrul elegant alături de hainele trăsnite se asortează mănușă cu decorul imaginat de scenografa germană Eveline Havertz: patru panouri flexibile care se colorează diferit, se apropie, se despart, se mută, recompunînd spaţiul pentru fiecare dintre cele șaptesprezece momente ale spectacolului. Reunite, fac cadrul pentru proiecțiile video care recrutează elemente din imagistica depechistă. În rest, nimic, în afară de cîteva obiecte folosite de dansatori, ca în Personal Jesus, unde unul duce un bol, altul un telefon, altul un Isus, altul un... pistol.

Songul dictează unele imagini percutante ale spectacolului. Răstignirea sugerată de gestul final al lui Răzvan Mazilu în Macro, cînd se alătură Laurei Andrei și Biancăi Patrichi în spatele paravanului, dansînd ca în teatrul de umbre, devine unul dintre leitmotive și împrăștie un abur de ciclicitate. Spre final, crucificat glam între paiete curgătoare, actorul Mihai Smarandache semnează intrarea în sfera sinteticului. Apărut din senin, în haină de blană cu beculețe, în rolul vocalistului de la Depeche Mode, va cînta „World in My Eyes”. O idee brutal, o idee sălbatic, Mihai Smarandache copleșește spectatorii. Prezența actorului printre dansatori, experimentată de coregraful Massimo Gerardi și în alte spectacole, aduce o energie nouă și un plus de strălucire. Din acest moment, universul scenic se compune în jurul său.

Departe de cunoscuta sa grație eterică, Răzvan Mazilu dansează contre-emploi. Vedeta se mixează bine cu colegii de scenă, avînd modestia de a nu ocupa în fiecare moment prim-planul. Massimo Gerardi îl conduce către stilul depechist mai cinic, mai agresiv, mai sfidător și mult mai fracționat decît cel în care ne-am obișnuit să-l admirăm pe Răzvan Mazilu. De altfel, toți dansatorii se lasă cuceriți de maniera energică a coregrafului italian, așa încît spectacolul are toate șansele să-și relaxeze și entuziasmeze publicul.