Pe sârmă

Doamnelor şi domnilor, intrarea în arenă se va face pe muzica performată de Fanfara Teatrului de Copii şi Tineret „Mihai Popescu" din Târgovişte. În sala amenjată ca un circ ambulant, în cort, arena se delimitează în mijloc. Convenţia e la vedere. Pe jos, pe suprafaţă luciosă, care trimite când şi când reflexii, „dorm" mii de frezii naturale (scenografia Dan Ţopa). În mijloc, un singur fir. El e centrul. Pe măsură ce acordurile fastuoase de fanfară se sting, din penumbră iese un băiat care înaintează ca un infirm, ajutîndu-se doar de mîini. Riscul permanent al meseriei de acrobat. Se vede cocîrjat pînă ce ajunge în arenă. Căci aici îşi recapătă forţa. Sîrma, centrul existenţei şi artei sale, toarnă în el vigoare. Viaţa echilibristului depinde de firul de dedesubt în aceeaşi măsură în care artistul e subjugat de materialul din care îşi plăsmuieşte opera, de care se simte legat pe veci cu inepuizabilă tandreţe. Întîlnirea cu carnea în care creaţia va săpa forme e mai sigură, mai revelatorie şi mult mai caldă pentru creator decît aceea cu lumea.

Conceptele sînt vechi, poezia şi expresia noi, în poemul dramatic „Echilibristul" al lui Jean Genet (traducerea Eugenia Anca Rotescu), dedicat iubitului său Abdallah Bentaga, acrobat magrebian, care i-a oferit scriitorului cea mai frumoasă şi dramatică poveste a sa de dragoste şi care s-a sinucis la 28 de ani. Din ars poetica lui Genet răzbat tonurile sensibile şi nervoase ale meditaţiei asupra teatrului, dansului şi circului, asupra condiţiei artistului în lume şi a poziţiei sale între glorie şi uitare. Pornind de la imaginea acelui centru-sîrmă, de la sălăşluirea, pe muchie de cuţit, alături de momentul ultim, de hăul care se cască sub acrobat, Genet toarnă în forme noi vechea pendulare a artistului între bine şi rău, aparenţă şi esenţă, sacru şi profan: „ca să te oferi mai bine Morţii, fă astfel încât ea să te îmbrace cu cea mai riguroasă exactitate, va trebui să te păstreze în perfectă stare de sănătate. Cea mai mică indispoziţie te va restitui vieţii noastre. Va sparge acest bloc de absenţă care urmează să devii. Un fel de umiditate cu mucegai te va cuceri. Supraveghează-ţi sănătatea." În asemenea arome poetice Genet redă seva unor teme de mult cunoscute: singularitatea artistului, poziţia sa excentrică în societatea în care fiecare (faianţeri, notari etc.) îşi are rolul şi apartenenţa bine stabilite, narcisismul dătător de energie creatoare.

La Tîrgovişte, tonul monologului îi revine actorului Mircea Silaghi: zvelt, în costum, cu statură elegantă şi mobilitate corporală. Atîta doar că e păcat că în România există doar vreo doi actori din fiecare sex, dintre cei tineri, care să poată interpreta un/o intelectual(ă) sau un text poetic. Aici, la noi, pe plaiul mioritic, din spatele fiecărui personaj cultivat, se întrezăreşte, în grade diferite, un accent de cartier. Ne plîngeam pînă acum cîţiva ani că actorii declamă, că spun textul „ca pe scenă", că nu sînt fireşti. Azi, cei tineri au naturaleţe cu duiumul, dar orice replică susceptibilă de un plus de adîncime, care depăşeşte jargonul de zi cu zi, sună în gura lor ca de pe altă planetă. E şi cazul „Echilibristului" de la Tîrgovişte: nobleţea poemului lui Genet, frumuseţea sa, tot ceea ce vibrează dincolo de cotidian trec cu greu către public în interpretarea actorului destul de puţin ajutat de regia lui Francois Jacob cu acţiuni scenice, situaţii sau intenţii. Însă aceste neajunsuri par să fi fost dictate de conceptul regizoral căci Francois Jacob atrage atenţia că actorul „va evita orice simulare a realului, va comunica această singurătate incurabilă a fiinţei ca şi cum ar fi ecoul actului creator însuşi (în sine). Va interpreta fără să provoace un efect anume şi, în fine, va face să rezoneze actul de creaţie ca un cîntec îndepărtat, aproape imperceptibil pentru cel care va voi să-l asculte bine".

Din spatele didascaliilor răzbat totuşi, cînd şi cînd, înălţimile poetice ale textului lui Genet şi nemuritoarea expresivitate a literaturii franceze.