Până la sânge: Florin Şerban, Eu când vreau să fluier, fluier

Eu când vreau să fluier, fluier (2010)
Regia: Florin Şerban

Dacă debutul fulgerător al lui Florin Şerban la Berlinală a luat prin surprindere atât criticii străini, cât şi pe cei din România, filmul lui, Eu când vreau să fluier, fluier, ar trebui să surprindă mai puţin. În primul rând, fiindcă e bun, cu nimic sub nivelul celor două premii care îl recomandă, dar mai ales fiindcă el pune în lumină acea parte din cinematografia românească pe care critica internaţională nu a validat-o prin premii, aşa cum a făcut cu Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile sau California Dreamin’, acele producţii făcute atunci când sintagma „film românesc” nu stârnea acelaşi efect ca azi. Văzând Eu când vreau să fluier, fluier, măcar tematic te poţi duce cu gândul la acea perioadă când pe marile ecrane se putea vedea Filantropica, Occident şi Furia. Eu când vreau să fluier, fluier pare în multe aspecte contemporan mai ales cu cel din urmă. La începutul acestui deceniu, care a consacrat practic aşa-numitul Nou Val românesc, ingredientele care intrau în componenţa unui film erau, pentru cine vrea să-şi amintească, mult mai eclectice, iar un regizor păstra sus pe listă printre priorităţi atenţia pentru efectele emoţionale pe care filmul trebuie să le aibă asupra spectatorului. Ceea ce nu înseamnă că 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile sau oricare din filmele „minimaliste” ale acestui prim deceniu românesc nu acordă atenţie spectatorului, în ciuda faptului că există un consens difuz în privinţa indiferenţei regizorilor români la nevoile unui public autohton. Mai degrabă, aşa cum explica Mungiu într-o secvenţă dintr-un documentar despre noile filme româneşti, proiectat la TIFF anul trecut, un regizor îşi compunea filmul în răspăr cu aşteptările pe care un public saturat de filme americane le avea, frustrându-le; în locul unei acţiuni precipitate, o durată lentă; în locul unui punct de vedere omniscient, unul subiectiv, şi aşa mai departe. Propriu-zis, un film „minimalist” era o cură, o dezintoxicare. Cât de bine a funcţionat, se poate verifica în comentariile unor cronici la filme recente precum Poliţist, adjectiv. Cu toate acestea, acelaşi public mai mult sau mai puţin morocănos ar putea avea surpriza să vadă, după ani întregi de filme româneşti opuse canonului american şi după un consum fie şi frugal de cinematografie europeană, un film ca Moartea domnului Lăzărescu cu plăcere. Oroare! Să fie posibil aşa ceva? Probabil unul dintre efectele cele mai neaşteptate ale creării unei tradiţii cinematografice în România (şi al trecerii timpului, care e egal câteodată cu educarea) e acela că, dacă că o parte a publicului ar putea fi încă surdă la prezent, s-ar putea să fie mai permeabilă la trecutul recent. Şi nu e vorba numai de filmul românesc: îmi închipui că, la sfârşitul deceniului, un spectator care a înghiţit cu chiu cu vai un film de Cristi Mungiu ar putea digera mai liniştit un film de Jean-Pierre şi Luc Dardenne.

DAR. Evident, e loc aici şi pentru un „dar”. Cinematograful românesc, deşi e mereu pus sub semnul întrebării la cele două capete ale procesului, finaţarea şi distribuţia, nu a fost niciodată pur, estetizant, şi nu încape, în ciuda numărului mic de filme, într-o sintagmă de două cuvinte. Deşi acest lucru e mai bine evidenţiat în primii cinci ani ai deceniului, dintotdeauna au existat regizori care au încercat să se întâlnească cu publicul măcar într-un punct comun. Idealul lor era ca publicul să rezoneze cu filmul, să se identifice cu personajele; până la urmă, chiar şi Cristi Mungiu a trecut de mai multe ori dintr-o tabără în alta, din moment ce Amintiri din Epoca de Aur e, declarat, un proiect pentru public. Filmele de la începutul anilor 2000, care deseori combinau îndrăzneala estetică şi unele teme sau rezolvări care ţineau de un tip mai convenţional de cinema, pe care critica europeană rareori le-a văzut, sunt punctul de referinţă al lui Eu când vreau să fluier, fluier. Şi nu e vorba aici de o deducţie nefericită provenită din CV-ul lui Florin Şerban, care a studiat la Columbia, deci ar trebui să fie aliniat unei maniere americane de a regiza etc. E destul să-l auzi vorbind pe regizor pentru a-ţi da seama cât de importantă e pentru el experienţa pe care o are spectatorul privindu-i filmul. Când e vorba să-şi caracterizeze pelicula de debut, Şerban insistă pe cât de puternic şi cât de intens este Eu când vreau să fluier, fluier, chiar în comparaţie cu competitorii lui de la Berlin. Nu poţi să nu te gândeşti la Furia lui Radu Muntean, un exemplu clasic pentru felul în care filmul poate acţiona ca defulare: câţi oare nu au empatizat cu finalul extrem de violent (deşi îmblânzit, prin distanţare) al acestui film din 2002, în care personajul lovea până la saturaţie un necunoscut, direcţionându-şi exasperarea creată de prea multă Românie? Eu când vreau să fluier, fluier e la fel de anarhist, începând cu titlul. Deşi scenariul nu explică în niciun fel expresia preluată din piesa Andreei Vălean (şi care în textul original avea altă funcţie), odată ce ai văzut filmul, orice explicaţie e inutilă: acesta e un film tipic anti-establishment, fără scuze inutile, fără regrete.

Scenariu şi filmul sunt construite altfel încât să îl vedem pe protagonist, Silviu, un deţinut în pragul eliberării, neputincios: directorul penitenciarului nu vrea să îl asculte, deţinuţii îi sunt ostili sau îl tratează cu indiferenţă. E evident că orice spectator empatizează cu o situaţie în care un personaj simte că pierde cu totul controlul situaţiei, aşa cum se întâmplă treptat în film. Cu toate acestea, există un punct din care personajul evadează din laşitatea şi obedienţa cotidiană; în literatură, când un personaj ajunge într-o asemenea situaţie, el devine un erou, nemaifiind supus propriei condiţii. Silviu, interpretat cu aplomb de tânărul George Piştereanu, decide să întoarcă situaţia în favoarea lui, luând ca ostatecă o studentă de care e (probabil) îndrăgostit. Eu când vreau să fluier, fluier devine, în partea de final, un film de gen. Numai că, spre deosebire de filmele cu ostateci mult prea cunoscute pe care spectatorul le va derula în linişte pe propriul lui ecran interior, aşteptând un final previzibil (la proiecţie, în rândul din faţa mea, un ins a exclamat la final „Cum? Ăsta-i tot filmul?”, aşteptând probabil o rezolvare mai apropiată de convenţional), Florin Şerban tratează întreaga situaţie simplu, alternând scenele de tratative cu acelea în care Silviu stă ameninţător cu un ciob de sticlă la gâtul studentei. Fără o structură prea complicată, în care să-i vedem pe gardieni stabilind un plan de dezamorsare a situaţiei, limitând camera în bună parte la interiorul în care se află cei doi, deţinut şi ostatecă, aceasta e neîndoielnic cea mai bună parte a filmului - fiindcă e simplă, fiindcă ştim prea puţin ce are de gând Silviu. Nu doar că simţim cum tensiunea urcă, ci putem şi vedea acest lucru: pe mâna în care Silviu ţine ciobul, în timp, se poate vedea sânge. A început să se teamă şi a strâns instinctiv mai tare de ciob? Nu ştim. Tot ce aflăm e planul lui, pe care şi-l pune în aplicare cu concursul neverosimil al unor gardieni stupefiaţi şi în admiraţia zgomotoasă a celorlaţi deţinuţi. Brusc, în ultimele lui minute, Eu când vreau să fluier, fluier devine Absolventul lui Mike Nichols: după revolta zgomotoasă şi oarecum comică a protagonistului, banalul, nimicul, plictisul. Dar ireversibilul s-a produs şi spectatorul a trecut deja prin etapele pe care i le pregătise regizorul. Cu toate că Eu când vreau să fluier, fluier poate să fie de-a dreptul naturalist stilistic, nu doar fiindcă e brutal, ci din cauză că regizorul colorează fundalul cu exact acel gen de muzică pe care cineva ar lega-o de mediul în care se petrece povestea, în cazul nostru, o manea care însoţeşte genericul final, există destule indicii că Florin Şerban are calităţile necesare pentru a asambla simplu şi eficient o poveste pentru a produce efectul dorit. După toate probabilităţile, nu e ultimul film făcut după această formulă (simplitate+dramatism+suspans) pe care o să-l vedem în cinematografia românească şi între viitoarele filme ale acestui promiţător regizor.