Ovidiu Feneş. Fuziuni finisate

Cumva tocmai în ciuda vârstei – care l-ar recomanda ca actor cu drepturi depline într-o generație cu vocație agitatoare în imperiul vizibilității urgente şi al certificărilor de orice chip – Ovidiu Feneş mărturiseşte un destin singular. Sumă a unor contradicții nerecomandate îndeobşte artistului “de carieră” – a învățat doar ca să uite, a construit pentru a distruge, a expus mai degrabă pentru a elimina din schemă ceea ce era “prea uşor gata”, cu atenția mai mereu alertată de gol / de absență şi nu de plin – victimă voluntară a unui proces de igienizare mentală şi comportamentală, (mai ales în ultimii ani) călăuzit spiritual deopotrivă de Patristică şi de Joseph Beuys, fermecat în egală măsură de un Ion Grigorescu sau un Gili Mocanu, Feneş face cu adevărat notă discordantă într-un peisaj al preocupaților artişti pentru succesul promis de ziua de mâine. Parcă niciun alt termen nu putea opera în acest teritoriu mai minunat decât Fuziuni, titlu ales pentru expoziția recent încheiată la Galeria H’art din Bucureşti (octombrie 2009 – ianuarie 2010).

L-am văzut în STAS: standarde vechi şi noi (HT003, august, 2006), în Trofee: Jeco ş Plastic (Galeria Grigore Mora, mai, 2007) şi în Lucrarea Lunii (MNAC, septembrie, 2007) – poate de aceea surpriza de a întâlni, la finisaj, Fuziunile într-o formulă mult diferită celei vernisate inițial şi-a diminuat efectul. Construită pornind de la o serie mică (şi, aparent, in progress) de fotomontaje – deloc neinteresante, expoziția s-a dilatat, odată cu intervențiile aproape zilnice ale artistului, pentru a câştiga, spre final, silueta unei instalații. Principii şi motivații ce-l determină structural pe Ovidiu Feneş să aglutineze şi să împrietenească fragmente ale lumii exterioare, să descopere, să extragă şi să alinte obiecte “ejectate” din viață, impulsul de a tachina aparențe plăpânde doar pentru a le conferi mai multă vitalitate – toate acestea determină fizionomii multiple, succesive, ale uneia şi aceleiaşi formule publice de prezentare. Pentru Feneş (şi, implicit, pentru spectatorii lui), expoziția (oricare ar fi ea) stă să devină o experiență senzorială, iar asta se întâmplă fără trucuri, şi doar pentru că e “privită” şi “tratată” cu o instabilitate (efect al unei indecizii, oare?) de tip organic. O balanță imaginară ajustează şi propune previzibilului – întâmplarea, definitivului – efemerul, răcelii – căldura, dreptului – strâmbul, iar limitei – infinitul. Expoziția e un câmp de bătaie. În ecuație intră cu nonşalanță şi un disc de ceară, şi coperta unui vechi caiet de şcoală elementară cu tabla înmulțirii în cerneală albastră, comentarii discrete pe marginea land art sau a artei conceptuale, citate sfâşietoare despre suflet, lumină dirijată. Fuziunile par – nu o singură dată – scenografie pentru o piesă nescrisă.