Out of the comfort zone: Corespondență din New York. Profil Meredith Monk (2)

credit foto - Marion Gray, Songs of Ascension at Ann Hamilton's Tower (2009)

Compozitoare și performer, Meredith Monk continuă de peste 40 de ani să folosească sunetele pentru a opera un fel de arheologie a ființei contemporane. Ea scoate la suprafață senzații și le exhibă prin stări emoționale expresive, potențate sonor. Un minimalism al mijloacelor, dublat însă de o profunzime a sondării, care determină nu o dezvăluire a sinelui secret, ci o reamintire a acestuia, o aducere a lui la suprafață - iată ce definește anamneza sonoră propusă de Monk.

Mecanism performativ riscant și extrem de solicitant, acest tip de sondare ”pe viu” este cea mai bună modalitate de a ține vie curiozitatea audienței, dar și de a menține artistul într-o zonă de risc - unul dintre scopurile declarate ale lui Monk: ”Îmi place să mă pun pe mine însămi într-o poziție de risc, ca să continui să cresc, dacă se poate. Încerc să nu mă bazez pe propriile mele formule, asta e foarte important pentru mine.”1

Songs of Ascension, martie 2011, Wroclaw, Polonia

Mecanica detectării senzațiilor și afectelor și a exprimării lor în emoții ce devin vizibile într-un cadru performativ, fac din spectacolele lui Monk exemplul perfect pentru ceea ce americanii numesc ”Affect Studies” - Studii despre afect. Dintre sentimentele cel mai puțin studiate în profunzime, disconfortul - adesea resimțit de spectatorii spectacolelor lui Monk - are poate poziția cea mai interesantă, după cum susține profesor Karen Shimakawa2 în introducerea la cursul ei ”Performance și disconfort”: ”un set de senzații de o anumită intensitate formează un afect, care mai târziu generează sentimente, iar acestea sunt exprimate în emoții. (...)  Disconfortul e o senzație ce pâlpâie, greu de definit, plasată undeva între afect, sentiment și emoție, ceea ce îl face interesant. Disconfortul este parte din interacțiunea socială de zi cu zi, oamenii își produc unul altuia disconfort. Dar este și una dintre forțele ce produc progresul societății, este un elaborat sistem producător de schimbare.” Transportat în spațiul performativ, disconfortul este produs și resimțit deopotrivă de către perfomeri și spectatori, între care are loc permanent un schimb de energii. Calitatea acestuia și autenticitatea lui stă în gradul de disconfort ce se instalează odată cu începerea spectacolului: o operă convențională va mulțumi probabil o bună parte dintr-un public conservator, dar va dezamăgi un public care așteaptă o doză ridicată de creativitate. Cu cât mai cultivat este un public, cu atât aștepările lui cresc; și invers. Absența disconfortului nu este un  bun semnal pentru calitatea spectacolului, ci dimpotrivă.

***

Revenind, după această paranteză, la Meredith Monk, creațiile ei sunt o probă de curaj pentru cei care le interpretează (Monk inclusiv) și o experiență inedită pentru public, care se vede transportat într-o realitate paralelă acolo unde senzațiile și emoțiile devin vizibile și aproape palpabile prin transferul de sunete înscrise într-un scenariu complex. Universul lui Meredith Monk este unul sonor: sunetele țin loc de culori, de imagini, de poveste, de dialog și tot ele definesc personaje.

Songs of Ascension, martie 2011, Wroclaw, Polonia

Oricât de mult ar fi pasionată de momentul disconfortant al prezenței pe scenă, Monk a resimțit uneori, de-a lungul carierei sale, obosela acestui tip de interacțiune, iar atunci s-a refugiat în film: ”Îmi place să fiu pe scenă, dar uneori am nevoie să iau distanță, așa că mă bucur să fac film, mă interesează muzicalitatea imaginilor, felul în care imaginile sunt montate.”3 În filmul Ellis Island (35 mm - 1981) Monk aplică ceea ce ea numește ”police surveillance shot” - filmare tip supraveghere de poliție (metodă de filmare prin care sunt surprinse mai multe acțiuni diferite care au loc în aceeași cameră). Creat ca o celebrare a tuturor imigranților care au trecut de-a lungul timpului prin Ellis Island, punctul principal de acces în Statele Unite - printre care și  bunicii lui Monk, veniți din Polonia - Ellis Island e un film de natură experimentală, filmat în alb-negru și purtând o patină ce vine nu atât din modalitățile de filmare sau de preparare a imaginilor în post-producție, ci din modul de interacțiune dintre performerii aleși de regizoare. Cu o expresivitate fizică izbitoare, ei se mișcă în fața camerei în structuri coregrafiate ce includ însă și o doză de aleatoriu, rezultatul fiind un balet bizar al grupurilor sau, dimpotrivă, în cazuri individuale, o imobilitate studiată și inclusă într-un scenariu mai complex care vorbește despre drama dezrădăcinării. Un aspect interesant e acela că filmul are sonor doar pe anumite porțiuni, tăcerile pline de semnificații sau pozele prelungite (individuale sau de grup) fiind alternate cu muzică originală compusă de Monk.

Preocuparea principală a acestui artist cu totul ieșit din comun rămâne însă spectacolul viu și energiile schimbate pe parcursul acestuia: una dintre cele mai recente creații semnate de Meredith Monk (în colaborare cu Ann Hamilton, artist vizual) este Songs of Ascension (2007) pe parcursul căruia perfomerii din Vocal Ensemble și muzicienii aflați în scenă se angajează într-un dialog constant ce are loc între voci pe de o parte și instrumente cu corzi pe de alta. Narativitatea ce se naște la intersecția dintre expresivitatea colorată a vocilor umane și intervenția viorilor, prin intermediul cărora instrumentiștii își exhibă vizibil și angajat propriile emoții  - un tip de narativitate ce nu are nevoie de nici o traducere și se adresează în mod nemediat afectelor - este unul dintre cele mai bune exemple de creativitate, așa cum se definește ea la început de secol 21.

Songs of Ascension, martie 2011, Wroclaw, Polonia

Note:

1. Interviu cu Meredith Monk - Peter Greenaway - 4 American Composers, Les films du paradoxe, 1991
2. Karen Shimakawa - Performance and discomfort, NYU Performance Studies, 2011
3. Idem 1

Youtube: Ellis Island (1981):