Ordonanţă de coşmar – 63/2010

ART. III

(1) Pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de lege, la stabilirea numărului din aparatul de specialitate al primarului, aparatul de specialitate al consiliului judeţean, precum şi din instituţiile publice locale înfiinţate prin hotărîri ale autorităţilor deliberative, autorităţile administratiei publice locale se încadreaza în numărul maxim de posturi.

(2) Numărul maxim de posturi prevăzut la alin. (1) nu se aplică şi capitolelor bugetare "Învăţămînt" şi "Asigurări şi asistenţă socială", finanţate din bugetele locale, precum şi capitolului bugetar "Sănătate", indiferent de sursa de finanţare.

Ordonanţa de urgenţă 63/2010 produce haos şi disfuncţii majore în sistemul insituţiilor de spectacol din România, care se află în subordinea administraţiei locale. Numărul de angajaţi ajunge să depindă de grupele de populaţie – numărul de locuitori – din oraşe, judeţe etc. Instituţiilor li se cere să disponibilizeze angajaţi, fără nici un fel de consultare prealabilă cu managerii lor, în cunoştinţă de cauză.

Autoritatea acestor instituţii în spaţiul public ţine de mecanismul lor de reprezentare, care ar trebui analizat pertinent înainte să fie trunchiat precar. În contextul în care nu există expertize ale politicii culturale din instituţiile respective, măsurile sînt arbitrare şi destabilizatoare. Nu poţi reduce personalul unui teatru fără o analiză detaliată a modului de funcţionare din teatrul cu pricina. Tot aşa cum e aberant să pui în aceeaşi oală angajaţii unei primării şi angajaţii unui teatru. Sînt două structuri cu tipuri de comportament de operare în spaţiul public total diferite. Pentru fiecare trebuie gîndită o organigramă specifică, adaptată modelului şi modului de lucru proprii.

Teatrele se confruntă cu o situaţie care, oricum, le menţine într-un deficit de organizare optimă. Cele mai multe dintre ele au posturi blocate, ceea ce le obligă să facă tot felul de artificii şi să-şi folosească personalul pe alte posturi decît pe cele în care acesta este calificat. În aceste condiţii, formularea din Ordonanţa de urgenţă 63 ’’numărul maxim de posturi’’ este aberantă, de vreme ce, în acest moment, există în teatrele care depind de finanţarea locală un fond minim de rezistenţă în ce priveşte funcţionarea. Nici un teatru nu se confruntă cu un surplus de personal tehnic, pentru a da un exemplu doar pe un singur palier. Din contră, toate teatrele se plîng de lipsa din ce în ce mai acută a personalului tehnic. Teatre care au nu numai două săli în aceeaşi clădire, ci chiar două spaţii de joc complet separate (Teatrul Bulandra, Teatrul Mic) sînt nevoite să împartă personalul tehnic pentru spectacolele pe care le joacă. Îmbolnăvirea unui angajat a ajuns să pună în pericol reprezentarea spectacolelor, pentru că soluţiile de rezervă sînt din ce în ce mai puţine.

Orice reducere de personal presupune o cunoaştere amănunţită a sistemului în care reducerea este operată. Altminteri asistăm la o imposibilitate de acţiune publică a insituţiilor şi la o decapitare cu efecte dezastruoase pe termen lung. În condiţiile în care nu există un raport de prospecţie a activităţii teatrelor – cu distincţiile de rigoare –, apte să funcţioneze şi în condiţiile disponibilizării drastice, reducerea afectează substanţial eficienţa şi integritatea sistemului teatral, modul lui de operare în comunităţile cărora îi aparţine. Primele două rînduri din Ordonanţa de urgenţă nr. 63 se bat cap în cap cu măsurile pe care teatrele sînt nevoite să le ia: ’’Avînd în vedere necesitatea eficientizării activităţii instituţiilor publice locale şi a îmbunătăţirii actului managerial în condiţiile reducerii cheltuielilor bugetare locale’’. Atît eficientizarea, cît şi calitatea actului managerial sînt grav amputate prin reducerile propuse de Ordonaţă.

Pe de altă parte, ’’numărul din aparatul de specialitate al primarului, din aparatul de specialitate al consiliului judeţean, precum şi din instituţiile publice locale’’, precizat în textul Ordonanţei, nu poate fi decît o constantă cu variaţii multiple. Fiecare aparat de specialitate are legile lui de organizare internă şi devine operativ doar atît timp cît rama în care acţionează este foarte bine cunoscută. Întrebările care ar merita supuse unei dezbateri publice sînt: cît de adecvat e numărul de operatori (artişti şi personal tehnic) la aparatul de specialitate în care se integrează şi cine stabilişte bornele acestei adecvări? Răspunsurile trebuie să aibă la bază o expertiză.

De vreme ce reducerea personalului tehnic este, în condiţiile actuale, imposibilă, rămîne în discuţie cea a personalului artistic. Şi aici, avînd în vedere faptul că avem de-a face cu un sistem – cel teatral – în care efectele operativităţii nu sînt cuantificabile pe termen scurt – disponibilizarea devine problematică. Pe cine dă directorul afară? –

- Pe actorii care n-au mai jucat în ultimele stagiuni? Nu e însă una dintre responsabilităţile unui manager cu viziune să creeze proiecte paralele spectacolelor, în care să angreneze întreaga trupă?

-         Pe actorii pe care tocmai, în cazurile fericite, i-a angajat?

-         Pe cei tineri, necăsătoriţi şi fără copii?

-         Un număr maxim de angajaţi stabilit în funcţie de ce tipuri de proiecte şi programe?

E nevoie, cu siguranţă, de o renovare şi o regîndire a insituţiilor de spectacol din România, a structurii lor intime de funcţionare, dar în nici un caz realizată printr-o Ordonanţă de acest tip, care destabilizează, fără măsuri de siguranţă, sistemul teatral românesc şi aruncă în aer o piaţă culturală şi aşa precară.

În urma acestei Ordonanţe este afectat fundamental statutul actorul colaborator, care nu-şi va mai găsi locul, în ciuda performanţei lui, în organigrama unor teatre confruntate cu disponibilităţi masive.

Se pare însă că sînt prea multe detalii de luat în seamnă pentru o Ordonanţă concepută pe colţul mesei, haotic şi distructiv.