Oare chiar mai bate cineva?

Bate cineva, de Marius Benţa

R: Dorin Boca

Cu: Silvius Iorga, Anca Hanu, Miron Maxim

Când, în 8 1/2, filmul lui Fellini din ’63, tatăl şi fiul se plimbă pe o plajă, printre ruine, sub un cer absolut senin, tatăl are o replică extrem de sugestivă pentru ceea ce mai poate însemna ideea de dumnezeu pentru omul modern: „Îmi cer scuze că tavanul arată aşa”. Cerul este „tavan”, întrucât el nu mai poate fi străpuns, în aceeaşi măsură în care străpungerea lui este un nonsens, el nefiind altceva decât un infinit număr de burţi ale chitului, de paravane iluzorii în faţa unui dumnezeu iluzoriu. Căci omul despre care vorbim, omul rupturii şi al fragmentarului, nu-şi mai poate găsi niciodată dumnezeii privind în sus. Ei vin întotdeauna din putreziciunea aceluiaşi plan în care se zbate fiinţa umană şi nu mai ajută la transcendentalizarea ei, ci sunt substitute angoasante şi himerice ale Celui care leagă totul într-o lume înţeleasă la modul clasic, o lume compactă prin definiţie. Omul, conştient de imposibilitatea găsirii stâlpului transcendental, obosit de munca sisifică de despicare a cerurilor ce-l acoperă precum pe un mereu alt Iona, va avea o viaţă ce se va desfăşura sub semnul unei aşteptări. Întrebarea care se impune aici este următoarea: despre ce aşteptare este vorba? Vorbim despre aşteptarea Dumnezeului, a Legătorului, a Celui care acoperă rifturile apărute în scoarţa epică a lumii sau despre o aşteptare a nimicului, desfaşurată mereu sub semnul unei conştiinţe acute a imanenţei morţii şi a inevitabilului aneantizării prin moarte?

Răspunsul meu, fără a avea pretenţia de a fi axiomatic, este acela că, atâta vreme cât omul se va putea numi om, el va fi mereu o groapă (din ce în ce mai adâncă, intuiesc) pe fundul căreia va zăcea perpetuu ceea ce se numeşte simţirea lumii la modul arhetipic, intuiţia puternică şi imposibil de neglijat a existenţei unui dumnezeu ce ţine de tărâmul compactului, al epicului, dar un dumnezeu care va deveni din ce în ce mai îndepărtat. Totul, ca urmare directă a acestei intuiţii a unei divinităţi din ce în ce mai străine, se va desfăşura pe teritoriul unei veşnice aşteptări care se va sfârşi, inevitabil, printr-o aşteptare în care omul nu mai ştie, de fapt, ce aşteaptă. Va rămâne o aşteptare a Cuiva, dar acest Cineva va intra din ce în ce mai mult în sfera orizontalului, a fragmentarului, a nonsensului. Nu vom mai fi capabili să gândim asupra a ceea ce se află dincolo de „tavanul” devenit urât al lui Fellini, iar singurii dumnezei ai noştri vor fi unii luaţi din planul în care trăim, din ceea ce noi cunoaştem sau putem măcar să intuim.

Sigur, sper că nu am alunecat prea mult pe panta unui monolog care ţine de domeniul abstracţiunii, dar am considerat absolut necesar un astfel de minim excurs teoretic pentru înţelegerea „cheii de lectură” pe care eu am găsit-o în piesa Bate cineva, după un text de Marius Benţa, pusă în scenă de Teatrul Naţional Cluj-Napoca, în intimul spaţiu al studioului „Euphorion”. Subiectul e unul ce ţine de absurd, de nonsens, căci toată piesa se desfăşoară sub perpetua intuiţie a rupturii şi, prin urmare, aşa cum preconizam mai sus, sub semnul unei veşnice aşteptări; voi reda chiar scurtul sinopsis cu care se deschide piesa: „Samuel şi Ana sînt doi bătrîni care trăiesc o viaţă tihnită. În liniştea serii, Anei i se pare mereu că aude pe cineva bătînd la uşă, dar Samuel insistă că i se pare şi nu-i dă voie să deschidă. Cei doi primesc, totuşi, trei vizite consecutive din partea unor străini neinvitaţi care afirmă că au intrat pe geam.” Mi se pare că e imposibil, citind aceste rânduri, să nu te gândeşti la cadrul strict formal în care se desfăsoară piesa Aşteptându-l pe Godot a lui Beckett. În ambele cazuri, doi oameni aşteaptă pe cineva. Dar diferenţa fundamentală se face acolo unde, în Bate cineva, aşteptarea nu este una explicită (în fapt, aşteptarea nu este declarată, doar Anei i se pare că aude mereu bătăi în uşă), iar cel aşteptat nu are un nume. Aşteptare angoasantă, căci nimeni nu ştie ce aşteaptă şi, mai presus de toate, nimeni nu ştie că aşteaptă. Există doar acea intuiţie neclară a omului rupturii – intuiţie fadă a arhetipalului Legător care trebuie, mereu, să apară. Dacă, la Beckett, cel aşteptat este Godot, şi, dincolo de acest nume, Dumnezeu, în Bate cineva nimeni nu mai ştie aştepta, căci întreaga viaţă a celor doi se desfăşoară sub semnul fragmentarului (întregul decor nu este altceva decât o insulă ruptă de restul lumii – camera slab mobilată a lui Samuel şi a Anei), iar cei doi bătrâni nu mai sunt capabili să aibă intuiţia a ceea ce se află dincolo de burta peştelui, sau, altfel spus, dincolo de cei patru pereţi ai casei lor. O subtilitate, zic eu, extraordinară a piesei o reprezintă activităţile pe care Samuel şi Ana le au în timpul aşteptării – el citeşte ziarul (reconstituie o lume epică din poveştile altora, unor „altora” prin definiţie exteriori spaţiului său), iar ea croşetează (şi recreează, prin aceasta, în mic, o lume a sensului, a continuităţii).

Godot-ul, dumnezeul care va apărea în „casa” celor doi bătrâni este, aşa cum intuiam mai devreme, unul „cules” din planul orizontal în care cei doi şi, dincolo de ei, toţi oamenii moderni, trăiesc: un plan orizontal, prin definiţie absurd. Musafirul (jucat, în toate cele trei ipostaze ale sale, de Silvius Iorga, într-o interpretare extrem de solidă, de viguroasă, un lucru, cu tristeţe o spun, găsit din ce în ce mai rar pe scenele teatrului românesc) va lua chipurile extrem de mundane ale unui comis-voiajor, unui om din lumea bună, bine îmbrăcat şi cu impresii de mare artist − încearcă, în permanenţă, să redecoreze casa celor doi bătrâni − şi, apoi, a unui militant pentru drepturile omului (vagă noţiune, nu?), care se simte în permanenţă urmărit şi persecutat. De fiecare dată, Samuel şi Ana vor dezvolta un cult, o obsesie pentru Musafir. Căci ei se află mereu sub semnul aşteptării unui dumnezeu pe care nu-l mai pot recunoaşte decât în ceea ce văd în faţa ochilor, decât în ceea ce pătrunde (pe geam, de data aceasta) în casa lor. Atunci când comis-voiajorul (cel care are absolut toate nimicurile posibile şi imposibile în trusa pe care i-o impune meseria lui) le oferă produse la promoţie (cutii goale), bătrânii se arată absolut fascinaţi de ocazia ce li se oferă: aceea de a aduna cât mai multe lucruri materiale pe lângă ei, indiferent de valoarea lor – căci aceasta este (nu-i aşa?) una dintre marile obsesii ale omului modern. Există aici şi o doză puternică de critică socială: dumnezeul lui Samuel şi al Anei este, şi el, unul care aparţine mundanului, dar este un dumnezeu care, deşi gri, înseriat, la rândul său, se smulge din sferele asupra cărora, omul modern îşi proiectează cele mai adânci credinţe şi aşteptări; vorbesc aici despre fascinaţia comerţului (obsesia produsului frumos ambalat, dar de o perfectă inutilitate), despre sfera lumii bune (de neatins pentru omul de rând, dar mereu putredă şi ea, în inaccesibilitatea ei) şi despre fascinaţia pe care o naşte, în oamenii de rând, universul îndepărtat al politicului, provenită tot din inaccesibilitatea lui, un univers care ne apare, în piesă, sub forma neînsemnatului, căci cel care se declară a face parte din lumea politică este un minor militant pentru drepturile omului. Din acest punct de vedere, Bate cineva poate fi privită şi ca o distopie, ca o deconstrucţie critică a obsesiilor pe care le dezvoltă omul modern.

Nu pot să nu vorbesc şi despre două lipsuri pe care eu, personal, le-am resimţit la premiera spectacolului, deşi ele nu ţin neapărat de piesa în sine. Prima observaţie este aceea că există, în mai tot teatrul pe care îl putem vedea pus în scenă, o tentaţie a exhibării violente, a unui expresionism dus, poate, un pic prea departe. Sigur, există piese care o cer şi chiar unele în care o astfel de abordare este imperios necesară. Citind, însă, textul lui Marius Benţa, mi se pare că există o oarecare ruptură între el şi ceea ce s-a văzut pe scenă. Există un rift, pe care eu l-am resimţit acut, între nuanţele întrucâtva intime, confesive, ale textului, şi jocul extrem de deschis, de expansiv, al actorilor. Al doilea lucru despre care aş vrea să vorbesc este unul ceva mai prozaic şi se referă chiar la locul unde a fost organizată premiera. Studioul „Euphorion” este un spaţiu care are puterea de a-ţi da senzaţia, foarte plăcută, uneori, a intimităţii unei săli de teatru mici, în care spectacolul îţi pare foarte apropiat, în care poţi, cu adevărat, „să fii în piesă”. Nu mi se pare, însă, că este un loc potrivit pentru teatrul absurdului. Consider că, dimpotrivă, o piesă de această factură ar trebui să se joace într-o sală „rece”, care îţi va da, inevitabil, şi senzaţia acelei rupturi despre care teatrul absurdului vorbeşte. La limita maximă a rigorii, aşa cum, probabil, ar spune Camus, cel mai curat teatru al absurdului este a vedea un om care vorbeşte într-o cabină telefonică, fără a înţelege nimic din cuvintele sau gesturile lui − nonsensuri pure, venite de dincolo de geamurile de sticlă ale cabinei. Desigur, nu vreau să învinuiesc pe nimeni şi, mai presus de toate, intuiesc motivele pentru care Bate cineva a fost jucată într-un astfel de spaţiu, dar e o chestiune pe care eu am resimţit-o, într-o oarecare măsură, ca un impediment în faţa posibilităţii spectatorului de a trăi o piesă „plină”, ca Bate cineva, la modul total.

Şi spun „plină” pentru că ea, dincolo de toate, are puterea, într-o lume identică celei pe care o expune, să ne aducă în faţă propriul nostru „viţel de aur”, absurditatea îndumnezeirilor pe care le proiectăm asupra „cutiilor goale” şi, prin ea, absurditatea lumii omului care nu suferă de altceva decât de neştiinţa de a „citi” lumea, omului care, ieşit din peştera lui Platon, va intra înapoi în întuneric pentru că nu va putea înţelege culoarea.