La supermarket un bărbat întîrzie prea mult cu cititul etichetei de pe conserva cu ton. O deranjează. E grăbită. Se gîndește să-l roage politicos să se dea la o parte. E nervoasă și pînă să închege cuvintele amabile îi trage una cu conserva în cap. Rapid și eficient. Apoi, confuză, vrea să se spele de gestul brutal înconjurîndu-se de artă. Dar zdrang!, taximetristul merge în direcția opusă muzeului. Scandal! Șoferul o deversează din mașină.
Oricît ar încerca să se controleze, realitatea le-o ia înainte celor doi vulnerabili din Rîs nervos de Cristopher Durang, în regia lui Szabo. K. Istvan de la Teatrul Tineretului Piatra Neamț, interpretat de Isabela Neamțu și Cezar Antal. Existența le distruge zidurile de protecție a fericirii și calmului și îi întoarce încet-încet la paranoia inițială. Dar ei nu se lasă. Fac terapie, se duc la cursuri, practică meditația. Inspiră-expiră! El se prinde cu unghiile de jumătatea plină a paharului. Inteligent, regizorul alege soluțiile minimale. O picătură - evident chinezească -, se scurge de sus, pic-pic, nonstop. Dar paharul se golește inevitabil. La propriu și la figurat. Băiatul care se agață cu dinții de optimismul deprins la ședințele de psihoterapie soarbe paharul dintr-odată. Și nu spre fericirea lui!
Minut de minut, cei doi sînt pe muchea crizei de nervi. De la aceste premise Szabo. K. Istvan construiește două discursuri actoricești ceas. Personajele sale sînt împinse încoace și încolo de realitatea care le subminează orice proiecție. Cu cît analizează mai mult cu atît se îndepărtează substanțial de gradul decent de adevăr. Rămîn complet nealiniate la viață. Regulile le scapă. Planul real și cel individual se află în deplină... nesincronizare. Pur și simplu nu se amestecă. Lucrurile mărunte îi deraiază în sîcîieli profunde. De aici dezorientarea. Și, evident, multă nefericire, agitație, culpă și rîs nervos care duc la aplatizarea reperelor. Așa încît cine ar mai putea spune ce e important: soarele care răsare sau dintele lipsă al vecinei de terapie? Empatia sau antipatia? Confuzie, confuzie, confuzie și o singură soluție viabilă: inspiră-expiră!
Plantat în lumea anxioasă de azi, îndemnul cu veleități de filosofie hindusă, se transformă în exercițiu mecanic descărcat de sens. Pură definiție științifică a vieții. De aici goliciunea. Apoi nevroza. Efortul celor doi de a se autocunoaște, analiza, transforma, desluși vreun sens sucombă regulat. Fiecare luptă ca la carte, printr-o infinită autoanaliză, să se corijeze și să-și hrănească speranța. Dar marele adevăr aflat e banalul respiră!. Presiunea mărunțișurilor enervante de zi cu zi le sporește inadecvarea. Azvîrlit într-o lume lipsită de sens, omul nu are șansă nici să-l creeze prin el însuși, nici să-și confecționeze propriile repere, oricîte minuni terapeutice ar încerca.
Spectacolul începe cu spațiul de autojudecată în care cele două personaje stau ca într-o stație de metrou așteptînd să ajungă la vorbitor. Adică în fața publicului. În aparență, țin un discurs coerent. Doar că la un moment dat se produce hiatusul. De fiecare dată comic. Textul reușește tocmai prin asemenea accidente ironice și sincope ilariante. Iar actorii alunecă înspre comic cu o discreție demnă de invidiat. Isabela Neamțu, în poate cel mai nuanțat rol al său, încarnează femeia zădărîtă de mărunțișuri care derapează pe nesimțite spre paranoie și violență. Trecerile se fac ușor, de la isterica stăpînită de rîsul agresiv interiorizat, la femeia plină de forță, apoi la confuza fără șanse de a vedea capătul labirintului interior. Cezar Antal, cu o înzestrare specială pentru comic, își construiște personajul mucalit și buimac cu toate atributele entertainment-ului.
Fiecare dintre cei doi are probleme serioase cu relaționarea. Un pic duși, ambii se zbat în gol încercînd să-și descifreze propriul drum interior îngustat, cu atît mai infernal cu cît se schimbă nonstop. De la micile accidente provocate de lumea exterioară, spectacolul coboară încet în hăurile confuziei dinlăuntru. E realitate? E vis? Al lui ? Sau al ei? Cele două proiecții distincte se intersectează. Reacționează fiecare la visul celuilalt? Nimic nou în întrebările acestea la fel de potrivite și pentru secolul al XVI-lea. Nouă este doar țesătura în care Cristopher Durang alege să le mixeze, pedalînd pe confuzia dictată de idolii zilelor noastre: televiziunea și religia. Unde nu există repere, planurile inevitabil egale -, ocupă același loc ierarhic. Cu soluțiile lor aberante (sexul se face doar pentru procreere, specifică Pruncul Isus de la Praga, pe cînd Oprah e capabilă să soluționeze cele mai grave probleme ale omenirii în treizeci de minute), idolii, inadecvați la nici una dintre problemele de azi, accentuează confuzia și stîrnesc aversiunea.
Bine regizat și bine jucat, Rîs nervos e ca un jazz teatral cu improvizații pe teme și emoții date, acelea ale lumii de azi. Merită văzut.
