O veche monedă forte

Foto: George Dascalescu

Cu Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva, de suedezul Jonas Gardell, în regia Marianei Cămărășan și Alexandrei Penciuc, Teatrul Odeon se întoarce la spectacolele de substanță, cu miză, aflate la cîteva zeci de ani de omniprezenta inconsistență a vremii noastre și a teatrului (preponderent) de entertainment de azi. În fapt, montarea ar putea fi considerată o revenire fericită la realismul psihologic al anilor '80, care s-ar părea că nu și-a trăit încă traiul, că mai poate fi resuscitat și, mai mult, că poate furniza încă valoare estetică. Cel puțin acesta este pariul pe care îl face de fiecare dată tînăra regizoare Mariana Cămărășan căreia i se alătură, și în proiectul regizoral, și în viziunea asupra spaţiului, scenografa Alexandra Penciuc. Cele două se numără printre infimele exemplare care mai riscă azi genul acesta de artă.

Într-adevăr, Mariana Cămărășan e probabil singura tînără regizoare care nu a căzut prizoniera jocului cool, oferind emoției fruste locul meritat în teatru. Personajele ei sînt oameni vii (aici în totalitate femei), cu sumedenie de sentimente, pentru care universul ascunde grade bogate de consistență. Nimic derizoriu și nimic facil în acest spectacol cu adînci tușe psihanalitice, construit în jurul relației fiică-mamă, cu frenezie de emoții și răsturnări de echilibru sentimental. Două surori așteaptă să le moară mama aflată în comă. Montarea respiră tensiune dramatică de la un cap la altul. E adevărat, din cînd în cînd o brumă de umor ar fi fost binevenită, ar fi pigmetat și chiar augmentat tragicul personajelor. Dar regia preferă ca spectacolul - rotund emoțional -, să înainteze clasic, de la situație la situație, printr-o defluire de stări bine punctate și dozate. Nu e prima dată cînd Mariana Cămărășan demonstrează că știe să lucreze cu actorii pe emoții intense și sarcasm, ca la Diana Gheorghian, pe un tragism sotto voce, ca la Oana Ștefănescu, pe bizarerie și discontinuitate emoțională, ca la Nicoleta Lefter, sau pe austeritate manipulatoare, perfect stăpînită de Liana Mărgineanu. Să recunoaștem că și textul servește fidel performanțelor actoricești.

Același spaţiu, un interior domestic, funcționează drept cadru pentru alternarea a două planuri: întîi cel cu mama și fetița, apoi cel al fiicelor mature care își asistă mama muribundă. Spre sfîrșit, primul plan se va contrage, într-un perfect mise-en-abyme, cu ajutorul a două păpuși: păpușa-mamă și păpușa-fiică. La început, o mamă tradițională se joacă tipic cu afecțiunea și spaima fetei prin toate armele psihologice cunoscute: mai întîi, preceptele axiomatice, cu distincția adevăr-minciună, care o pot culpabiliza instant pe cea mică: „Mama: O iubești pe mama ta, nu? / Kristina: Mai mult decît orice altceva. /Mama: (I-o retează.) Trebuie să-l iubeşti pe Dumnezeu mai mult decât orice altceva. / Kristina: Îl iubesc mai întâi pe Dumnezeu şi după aceea pe mama.” Dresura aplicată zi de zi fetei se combină cu veșnicul șantaj sentimental: „Promite să n-o dezamăgeşti niciodată pe mama ta! Am jertfit totul, totul, totul pentru tine.” Mama e expertă în manipularea afectelor fetiței, mișcîndu-se ușor de la tandrețea dezlănțuită la frîna bruscă, pentru a translata imediat în starea următoare. Viața copilei se compune zilnic din ploi emoționale, reluate la nesfîrșit, de explozie, inhibiție, iar explozie și iar inhibiție. În rolul mamei, Liana Mărgineanu creează un personaj reușit, balansîndu-se convingător și - paradoxal -, chiar cu farmec, între ipocrizie, control matern strict, duioșie, austeritate și dispoziție cuvioasă.

Bine dresată, fata spune exact ce vrea să audă mama căreia i se adresează la persoana a treia: „Mama ar dori să vorbească cu mine”. Gimnastica emoțională nocivă impusă de adultă și supunerea prin manipularea sentimentului religios și al fricii de diavol mențin fata într-o stare infantilă imprimîndu-i groaza de a se maturiza. Simbolic, mama se opune cu obstinație tăierii cordonului ombilical. De aceea, în situația de dependență afectivă a fetiței, expulzarea (mama o păcălește că o va trimite de acasă pentru a face propriile alegeri între bine și rău), are proporțiile izgonirii din paradis. Pentru actrița Nicoleta Lefter rolul se dovedește mai mult decît ofertant. Cuceritoare, interpreta e de nerecunoscut în cele două roluri diferite, unul de puberă, celălalt de post-adolescentă. În fetița cu breton tăiat cuminte, jocul excepțional al mîinilor neliniștite scoate la iveală picătură cu picătură spaima copilei în fața imaginii contradictorii, copleșitoare și constrîngătoare sentimental a mamei. Obișnuită de mică să dezvolte anticorpi emoționali, copila interpretată strălucit de Nicoleta Lefter se protejează prin ipocrizie și ambivalență afectivă cu nimic mai prejos de machiavelismul mamei.

Al doilea plan temporal al spectacolului e ocupat de două surori de 55 și respectiv 52 de ani și Denise, fiica uneia dintre ele, de 15 ani. Agnes, sora mai mare, pensionată înainte de termen, e genul obsedat de petele de pe mobilă, care freacă totul: tacîmurile, paharele, podeaua, masa. Cu 18 ani în urmă, a avut relația vieții sale, sfîrșită rău. Nu a fost căsătorită, nu are copii, nici prieteni. Nu o sună nimeni. Uneori ridică telefonul să verifice dacă mai funcționează. Ciclul său diurn se compune din îngrijirea mamei în comă, curățenie, frecat și lustruit, plus programele de știri. În această existenţă repetitivă formată din foarte puține gesturi și acțiuni, disputa cu sora e veche. Picată la examenul de actorie de șapte ori, Agnes pregătește acasă fiecare rol al surorii devenite între timp actriță. „Eram umbra ta și tu nu mă observai niciodată”, îi reproșează starului sau: „Mi-ai furat viața. Ai luat ceea ce trebuia să fie al meu”. Agnes se simte marea sacrificată a existenţei. Acestea sînt datele din care Diana Gheorghian își compune rolul puternic, pe alocuri supraaccentuat, jucînd convingător o suferință perpetuă. Implicat pînă la ultima fibră a dramatismului, corpul ei fragil și obstinat se umple de expresivitate. Tragismul său nu exclude nici cinismul, nici umorul sagace: „Poți să vii aici să-ți încerci norocul! Cu puțină baftă, moare cît ești aici”, îi va spune surorii care chiulește de la căpătîiul mamei.

Relația dintre cele două surori, cu răsuciri afective permanente și răsturnări de situații emoționale, e marele atu al spectacolului de la Odeon. Fiecare dintre ele traversează, rememorează și reactualizează criza respingerii materne. Fiecare retrăiește durerea de a se simți neiubită și toate reacțiile derivate, inclusiv tentația de a-și omorî mama, urmată de cuvenitele accese de culpabilitate. „Nu am fost decît cineva care a existat dintotdeauna și pe care nimeni nu și l-a dorit. Pînă și în viața mamei, eu fusesem un... nimeni”, rezumă Agnes permanenta sa criză. Între cele două surori stările se succed cu rapiditate uluitoare. Replicile lor cinice, competiția de o viață pentru atenția maternă și faptul că ambele excelează în autoironie amară cresc tensiunea mocnită a spectacolului.

La 52 de ani, Viola, deși cu familie și cunoștințe, dar nu și prieteni, se simte singură. „După 40 de ani nu mai exiști ca femeie și ca actriță”, își va sintetiza propria condiție. Amintirile cavernoase despre copilăria din care „a disprețuit fiecare clipă” nu sînt de natură să-i reducă, însă, accesul de vinovăție  de a nu fi stat cu mama bolnavă. Pentru ca tragedia să fie potențată e nevoie și de contrapuncte și ruperi de ritm iar Oana Ștefănescu știe bine tehnica aceasta. Cu un dozaj bun, cu treceri de la răbufnirile de răutate ale actriței cu ifose, dar conștiente de condiția sa de divă răsuflată, la tandrețea ostentativă față de fiică, apoi la umor și cinism, interpreta face din fixarea personajului în propria labilitate și din finețea balansului între purtările contradictorii atuurile cele mai importante. La sfîrșit, odată cu răsturnarea de situație, cînd Viola, considerînd că toată afecțiunea maternă s-a îndreptat asupra surorii sale, descoperă cronicile decupate din ziare și fotografiile păstrate de mamă doar cu ea, are loc o întoarcere spectaculoasă. Încleștările dintre cele două surori concurente în iubirea maternă sînt comentate prin mimica inspirată și haioasă a Nicoletei Lefter în rolul fiicei adolescente.

În plin teatru post-dramatic, Mariana Cămărășan și Alexandra Penciuc se întorc către unul prin excelență dramatic, pe alocuri chiar trăirist, pentru a dovedi că trăirismul, cînd e bine dozat și jucat,  poate garanta calitate estetică. Ceea ce rămîne după vizionarea spectacolului de la Odeon nu ține atît de drama respingerii și inhibarea derivată din ea cît de jocul de consistență afectivă al celor patru actrițe. Pentru fiecare partitura din „Iadul...” va reprezenta o monedă forte în colecția personală a rolurilor reușite.