O iarnă cu tine însuţi (FEST-FDR, ziua 6)

Foto: TNT/Adrian Pîclişan

Ca pe tine însuţi, de Maria Manolescu
Regia: Radu Apostol
Scenografia: Adrian Cristea
Muzica live: Bogdan Burlăcianu a.k.a. Bobo - Fără Zahăr
Grafica: Daniel Bălănescu
Distribuţia: Mihai Gruia Sandu - Ioan; Mihaela Rădescu - Maria; Viorel Cojanu - Rafa.

Teatrul Foarte Mic, Bucureşti

„Când ninge peste Bucureşti/Eşti… mort!/Mor trei sute de poveşti/Eşti… mort!/Şi fiecare sufleţel/Eşti… mort!/Se duce într-un ghiocel/Eşti… mort!”. Şi dacă ar fi numai ăsta refrenul cel care îţi sună obsesiv în minte după ce vezi Ca pe tine însuţi, piesa creată de Teatrul Foarte Mic din Bucureşti. Dar mai e toată atmosfera alienată şi alienantă, toată lumea aceea stranie a unei străzi care funcţionează după reguli exact opuse celor pe care le ştim noi, dar perfect valabile în ele însele, toată acea naturaleţe a bolii în propriu-i interior care îţi rămân stângaci şi pueril scrijelite pe conştiinţă, încât ai toate şansele ca, ieşind din sala de spectacol, să începi să te uiţi măcar puţin şi măcar pentru un timp la lucrurile cărora nu le-ai dat atenţie până atunci. Şi să păstrezi măcar un moment de reculegere. Nu pentru cei trei sute de homeleşi care mor în ficare iarnă pe străzile din Bucureşti, ci pentru tine. Ca pe tine însuţi, după un text al Mariei Manolescu şi regizat de Radu Apostol, nu dă sentinţe. Lumea homeleşilor nu e o lume model, dar e, indubitabil, şi cea a noastră. Nu trăim, leibnizian, în cea mai bună dintre lumile posibile, dar putem să ne adaptăm la ea dacă ne îngrădim, ne amputăm şi ne contorsionăm sufletul în aşa fel încât să nu depindă de nimic şi să rămână, prin asta, unul perfect uman.

Nimic nu e în plus, nimic nu e în minus într-o lume care trebuie să se reducă la legile elementare ale autoconservării ca să supravieţuiască iernii. O brichetă, o sticlă de vodcă, o geacă sunt cel mai mari valori pentru cei doi oameni ai străzii, Ioan şi Maria, care se dezic de orice fel de norme morale pentru a mai putea prinde încă o primăvară, acel deziderat care devine un leitmotiv al piesei. Nu ieşirea propriu-zisă din iarnă este, însă, de dorit, căci Ioan o roagă pe Maria să îi promită că îl va ucide odată cu sosirea primăverii. E oroarea de a apărea „la ziar” ca oameni ai străzii care au murit în zăpadă cea care îi determină pe cei doi să-şi mai dorească supravieţuirea. „Nu mă atinge!” şi „Nimeni nu înseamnă nimic pentru nimeni” sunt vorbele care revin mereu în gura lui Ioan (un Mihai Gruia Sandu egal cu sine, cerebral, cu o amărăciune a nebuniei izvorâte tocmai din hiperluciditate în el), vagabondul care, preot răspopit fiind, decide (din teamă?) că singura soluţie pentru supravieţuire este renunţarea la oricare sentiment care te leagă de vreo altă fiinţă omenească: dacă îl atingi pe celălalt nu iei de la el decât păduchii, jegul, moartea. Mihaela Rădescu (Maria) face un rol puternic, în care fluctuează natural între feminitatea lascivă a unei femei care are puterea de a accepta o iubire pur fizică, puerilitatea senină a unei femei care se laudă cu faptele ei de vitejie (atunci când îi spune lui Ioan în mod repetat că l-a omorât pe Rafa -Viorel Cojanu -, tânărul căzut în zăpadă) sau feminitatea sa maternă, în puternica scenă de autoflagelare din cabina telefonică, atunci când Maria îşi aduce aminte de avortul din trecutul ei. Nici Viorel Cojanu nu rămâne şters, face un rol chiar vital în persoana lui Rafael, „arhanghelul iubirii şi al vindecării”, cel care nu poate să-şi mai iubească mai mult decât la modul animalic partenera de viaţă, cea care îl sufocă cu dulcegăriile şi iubirea sa mult prea tandră.

E un umor ascuns şi amar în toată piesa, o comedie umană în starea ei cea mai pură. Pe plapuma de zăpadă din faţa noastră, gândită de scenograful Adrian Cristea, are loc frumoasa întâlnire dintre umbrela veşnicului „Nu mă atinge!” al lui Ioan şi maşina de descusut sentimente a Mariei. Gândită sub formă de tablouri care capătă titluri-cuvinte proiectate pe ecranul din spatele scenei, despărţite de muzica ludic-macabră a lui Bogdan Burlăcianu (Bobo de la trupa Făra Zahăr), piesa are efectul unei nopţi petrecute de unul singur într-o catedrală gotică, combinată cu o lectură dintr-un, poate, Bohumil Hrabal. Umanitatea aceea dulceagă, dar niciodată melodramatică a lucrului mic, a detaliului bolnav plasat într-o lume alienată în care funcţionează perfect după regulile ei interne: un copil care se uită în pământ şi bate rar într-o tobă de tinichea, un clopoţel care sună în răstimpuri, bătut de vânt, pe terasa unei case din mijlocul pustiului. Pe Bobo l-am mai auzit şi cu alte ocazii, face şi aici o treabă minunată. Cu o lume a non-speranţei şi a non-dragostei care are momente când pare plată, în perfectă conformitate, de altfel, cu ritmul ei real, song-urile lui au puterea de a fi paravane translucide între ea şi spectator. Prin ele Ninge, prin ele totul se transformă în ceva ce nu are alt sens decât Rahatul, prin ele se comite Păcatul. Iar la sfârşit, când vom fi trecut de iarnă şi ne vom dori să fim ucişi pentru că de-acum nu mai există riscul ca ziarele să scrie despre moartea noastră, vom putea fredona, alături de el: „Când e iarnă şi polei/Mor trei sute de purcei,/Însă primăvara pier./Numai miei, toţi merg în cer”.