Noul realism magic în ”Codrii”

Unii spun că suntem deja o cultură foarte adaptată la noua dramaturgie, și este adevărat, de vreme ce avem în repertorii piese contemporane traduse din engleză, franceză, germană, norvegiană, suedeză etc. Felul în care aceste piese au intrat în repertorii, de obicei la propunerea regizorilor, este însă dovada unui comportament compulsiv - se descoperă un autor și se traduce tot ce a scris el sau se traduce o piesă care are succes și imediat e preluată de mai multe teatre simultan. Să nu fie în lume destule piese interesante, care să merite a circula? Vina e, mai degrabă,  a aceleiași culturi ”deschise” de care vorbeam la început, fiindcă nu respiră suficient aer din afara cercului ei strâmt, nu încurajează formarea de traducători pasionați, care să hrănească sistematic ”industria” teatrală de la noi (cuvânt pus în ghilimele fiindcă mai sunt multe condiții de îndeplinit până când teatrul/arta să devină o industrie pe aceste meleaguri).

Iată cum se explică faptul că din perimetrul american au intrat pe scenele românești aproape exclusiv numai doi autori - Neil LaBute, din a cărui operă s-ar putea deja face o integrală (păcat că dramaturgul însuși, invitat cu mai multe ocazii în România, a întârziat să confirme, cel puțin până acum) și David Mamet, cu mai puține piese traduse la activ. Iată însă că recent o piesă mai veche a lui Mamet, „Codrii” (The Woods, 1977) a fost descoperită și tradusă de regizorul Alexandru Berceanu și scenografa Ina Izbășescu, adăugându-se numărului de creații ale dramaturgului jucate la noi. Până când Mamet îl va învinge la puncte pe LaBute poate că și alte voci americane (mai mult sau mai puțin celebre, dar la fel de talentate) vor ajunge să fie descoperite și ele.

Piesa ”Codrii” n-a avut destinul fast al majorității scrierilor mametiene, care au luat premii, au fost transformate în scenarii de film sau au ajuns pe Broadway - proba ultimă a succesului. De fapt, ”Codrii” n-a avut mare succes când s-a jucat prima dată la New York, ceea ce l-a înfuriat atât de mult pe dramaturg încât a interzis vreme de câțiva ani orice nouă montare în orașul visurilor oricui vrea să facă o carieră în teatru. Nici când interdicția a căzut, lucrurile n-au stat mai bine, piesa montată chiar de autor în 1982 având cronici proaste și un modest succes de public.

Problema este că textul nu e cel mai bun dintre cele produse de fără îndoială talentatul Mamet, celebru pentru dialogurile lui contrapunctice și minimaliste. În ”Codrii” e vorba despre un cuplu (trimitere la cuplul primordial Adam și Eva) care se confruntă cu propriile senzații și temeri neafectate de nici o interferență exterioară, fiindcă cei doi se află în inima pădurii, într-o mică vacanță la cabana familiei lui. Reîntoarcerea la natură, de care Ruth se bucură exagerat, cu o naivitate înduioșătoare, nu ajută personajele să-și clarifice sentimentele, ci dimpotrivă parcă... În ciuda prezenței elementelor naturale - pământ, cer, apă - oamenii pervertiți de existența urbană ("e atât de mizerabil acolo jos" izbucnește el la un moment dat) abia reușesc să treacă de barierele interioare care îi opresc să comunice, să spună ceea ce simt. Demarajul durează enorm, conflictul se alcătuiește prin acumularea treptată de tensiuni venite din ceea ce nu se spune, din ceea ce e lăsat să spânzure printre cuvintele rostite, adesea observații terne, convenționale (care au atras și criticile dure ale cronicarilor americani).

Dar această structură este intenționată și dovedește, totuși, meșteșugul lui Mamet ca dramaturg, de vreme ce atenția publicului este ”arestată” pe tot parcursul primelor scene în care nu se întâmplă practic mai nimic - personajele stau pe prispa casei de lemn și povestesc, tatonându-se reciproc, parcă încercând zadarnic să ajungă unul la altul. Piesa uimește și înspăimântă în cele din urmă fiindcă ajunge să deseneze portretul ființei contemporane în care s-au așezat straturi de cultură, informație, povești trăite (de generațiile anterioare), toate devenite o povară greu de dus, răpindu-i cheful de a trăi propria poveste. Ea, Ruth (asemeni mamei tuturor oamenilor) e mai puternică, mai decisă, știe ce vrea, dar se blochează în fața necunoscutului pe care îl simte în el și care în cele din urmă o întoarce împotriva lui. El, Nick, se ferește, se protejează, îi e frică de zgomote, de tunete, de plimbări nocturne, de mărturisirea propriei iubiri și de asumarea relației și, în general de viață - de unde respingerea crudă a darului oferit de ea (care face mici aluzii la nevoia de asumare a relației de la bun început și culminează prin a-i oferi în dar o brățară pe care și-a scris declarația de dragoste). Personajele trec împreună prin multe stări, de la bucurie pură la ură, spaimă, dispreț (într-o scenă de abuz fizic, izbucnită după acumulări succesive) și ușurarea pe care o aduce depășirea unui prag psihologic - când el reușește să admită că o iubește și are nevoie de ea. Interesant este că permanent trăirile lor sunt în contratimp, aceasta fiind și la baza dinamicii construcției dramaturgice a lui Mamet.

Uimitor este cât de bine reușesc acest maraton actoricesc cei doi tineri protagoniști - Alex Mărgineanu și Cecilia Donat. Supuși unui close-up continuu (spectacolul se joacă în sala studio, cu publicul foarte aproape de spațiul de joc) cei doi oferă o navigare precisă prin zecile de stări interioare ale personajelor, cu schimbări radicale de la o stare la alta și cu izbucniri temperamentale excelent gradate, conduse cu o admirabilă siguranță ce demonstrează profesionalism. Conduși cu delicatețe, dar și cu precizie de regizorul Alexandru Berceanu, care i-a ajutat să găsească în ei resursele necesare pentru a-și face personajele să trăiască, cei doi par să experimenteze în direct toate "ups and downs"-urile unei relații, poate prima importantă din viață, de genul celor despre care poți presimți că nu sunt  exact ceea ce ar trebui să fie, dar cărora nu li te poți opune. Fiindcă nu știi tot ceea ce vei știi după ce vei fi trăit-o cu adevărat.

Intervenția regizorului se remarcă și prin aceea că produce un contrapunct scenic la realismul aparent al piesei, mizând la trecerea dintre scene pe o atmosferă de mister ce îmbogățește spectacolul - jocul simplu al luminilor unor lanterne, când Ruth și Nick se caută unul pe altul sau fereastra invizibilă până atunci deschisă surprinzător în timp ce Ruth spune o poveste, chiar în mijlocul blănii de urs ce acoperă peretele cabanei, fiind doar două exemple în acest sens. Spectacolul exprimă nevoia de un nou realism magic, într-un moment când pe scena românească realismul de tip documentar câștigă tot mai mult teren.

(Apropo de timpurile verbale, sunt câteva probleme cu traducerea făcută de Ina Izbășescu și Alexandru Berceanu, când e vorba de proiecțiile dorințelor ascunse - condiționalul optativ. Altfel, cei doi traducători reușesc admirabil să redea complexa dinamică a dialogurilor lui Mamet.)

Jucat în decorul rustic al lui Doru Păcurar, având în componență lemn, pământ, apă și o uriașă blană de urs brun , spectacolul în două personaje de la Teatrul Clasic din Arad se înscrie cu eleganță în direcția unui realism magic ce pare coborât din spectacolele lui Liviu Ciulei, dar este, în același timp, prin profilul personajelor și prin particularitățile relației subminate de lipsa de comunicare, cât se poate de "al zilelor noastre".