Noi şi Europaaaa culturală

(Acesta nu e un pamflet!)

Încă înainte de graniţa anului 2000, în ţări ca a noastră, abia bătînd la porţile oficiale ale unei Europe unite,  bătea un vînt de mare optimism cu privire la şansele noi pe care aderarea le va aduce culturii naţionale  - altminteri, constant subfinanţată, indiferent de guvern. Optimismul asta avea două componente motivaţionale, altminteri mai degrabă divergente decît convergente. Pe de-o parte, se nutrea iluzia - una comună cu a tuturor celorlalte compartimente ale vieţii sociale şi economice de la noi - că  intrarea în marea comunitate va acoperi golurile de finanţare. Altfel spus, că măicuţa Europă vine "să ne dea"  ce n-avem, cam în felul acela naiv/penibil în care venea, în primii ani după 90, camioanele cu "ajutoare" gratis, pe care se băteau amărăştenii de toate soiurile, fie ei cu nevoi reale sau fără. Altfel spus, şi în cîmpul culturii aderarea era aşteptată ca o binefacere prin intermedul căreia bugetul fiecărui operator cultual, şi al tuturor laolaltă, va fi suplimentat "de afară" cu ceea ce nu există, sau nu e cuviincios distribuit, înăuntru.

Pe de altă parte, Europa culturală era văzută ca un fel de modelator, ca un dascăl sistemic, care să scoată tările estului din modelul de producţie culturală centralizat, bazat strict pe finanţarea din bani publici şi pe organizarea piramidală, lăsat moştenire de comunism.  Ca şi în celelalte paliere ale vieţii noastre sociale şi politice, contradicţia dintre cele două orizonturi de aşteptare legate de preaderare şi aderare era, fireşte, pe cît de greu de sesizat dinăuntru, pe atît de evidentă dacă luai un pic de distanţă. În plus, cele două tipuri de aşteptări erau într-un profund dezechilibru, cauzat de tradiţia însăşi a României culturale moderne: încă dinainte de Cuza, cultura românească "profesionistă" a trăit fără un fundament diletant, "de mase", bazîndu-se aproape exclusiv pe ucazuri de subvenţionare venite de la vîrf (lucru care a făcut Cântarea României - un alt ucaz prezidenţial, de data asta de inspiraţie asiatică - nu numai un accident istoric ridicol, aşa cum ni se pare acum, ci şi un amplu fenomen, unic în felul său, de "largă democtatizare", cu consecinţe perverse pe termen lung)...

Ambele aşteptări s-au dovedit, în timp, frustrante, chiar dacă însuşi efectul de dezvrăjire a mai echilibrat din potenţialul naţional de reverie romanţioasă. Europa culturală nu şi-a revărsat bogăţia ca să asupe groapa sărăciilor noastre - şi cum ar fi putut, cîtă vreme ea însăşi abia îşi definea oportunităţile şi metodologiile, puternic dependente şi greu de armonizat între de politici naţionale foarte diferite, de la un stat la altul? Nici n-a reuşit să ne scoată cu adevărat, cu rezultate vizible, din vidul nostru de modelare. În ambele cazuri, iluziile erau în primul rînd ale noastre, nu ale măicuţei Europe,  chiar dacă raportul dintre cele două forme de visare s-a schimbat simţitor: azi, mai nimeni nu mai aşteaptă să se verse, gratis, trenul cu bani pentru cultură, cu toate că nostalgia de Conu' Leonida a unei finanţări integrale "de la stat" n-a pierit cu desăvîrşire. În schimb, s-au pierdut fără folos încă zece ani cu prea puţine, nesemnificative, reformări la nivelul modelării legislative şi organizaţionale care să pună politicile culturale pe un teren solid şi fertil. Cultura continuă să fie subfinanţată, chiar dacă a fost inventat AFCN (la rîndul său ridicol de subfinanţat), schemele de parteneriat public-privat n-au fost nici măcar schiţate, iar legislaţia care să le încurajeze e mai degrabă debilă, sectorul independent e, încă, privit cu suspiciune, ca un soi de parazit al establishmentului etc. etc.

Şi totuşi, cum de curînd comisarul european pentru "educaţie, cultură şi multilingvism", Androulla Vassiliou, a dat undă verde dezbaterii cu privire la noul proiect  al politicilor CE intitulat Europa Creativă (2014-2200), nimic nu ne împiedică - fără să ne punem păcatele proprii în debara -  să aruncăm un ochi analitic şi critic asupra fostelor, actualelor şi preconizatelor orientări în politicile comunitare.

Aş începe cu o primă observaţie de status, care vine să contrazică, cu timiditate suspicioasă, tonul triumfalist, încărcat de promisuni, al documentului care anunţă şi (vag) descrie marile îmbunătăţiri care vor urma în zona politicilor culturale continentale: comisarul european acoperă cu responsabilităţi alte foste trei comisii, independente pînă de curînd, actualmente comasate: ceea ce ar prespune, pe de-o parte, "economii, Horaţio!" în întregul aparat; dar şi - gîndind pozitiv - o mai mare flexibilitate operaţională  care să lege educaţia de multilingvism şi pe amîndouă de marea umbrelă a culturii.  În plus, pe lîngă această comasare în vremi de mare presiune asupra aparatului spradimensionat de pe axa Bruxelles-Strasbourg-Luxembrug, aşa cum âe anunţa de vreo doi ani, programul Media, în pofida enormelor beneficii pe care le-a adus cinematografiei şi artelor video europene peste cinsisprezece ani, este la rîndul sau înghiţit în totalitate de noua structură cumulativă, în care pare că va intra totul.

Ce-i drept, pentru temătorii ca mine, multiministerul european are deja o faţă de tyranosaurus rex, dar asta nu înseamnă, pînă la apariţia deciziilor clarificatoare, că programele derulate de el n-ar puta fi cu adevărat  mai bogate şi mai eficiente decît cele de pînă acum. Programe care, în trei straturi succesive (Euroart, Cultura 2000, Cultura 2007) au dezvoltat şi conservat cam aceleaşi perspective, cu părţile lor de bine şi de mai puţin bine. Ar fi cazul să le rezum:

a. Un accent marcat pe zona de conservare a patrimoniului, în special imobil (ceea ce nu e rău, fiindcă pare de domeniul evidenţei că banul european merită dirijat către situaţiile în care bugetele naţionale sunt insuficiente pentru restaurarea şi repunerea în circulaţie a monumentelor istorice).

b. O dominantă a moblităţii produselor culturale finite, fie prin încurajarea participării la, şi instaurării parteneriatelor de reţea interfestivalieră. Ceea ce nu e rău, dar nici bine: fiindcă, pe de-o parte, a conservat dezinteresul autorităţilor naţionale, în special în parta noastră de est, faţă de constuirea unor scheme de finanţare valide care să încurajeze creaţia propriu-zisă. Altfel spus, în loc să creezi un mecanism care să favorizeze mai întîi producţia de cunoaştere/cultură, ai creat unul de transport/turism, neutru pînă la indiferent în raport cu substanţa operelor "transportate". Orice speranţă axiologică cedează nervos în faţa primatului, din ce în ce mai dictatorial, al marketingului curatorial ori de producţie şi distribuţie: în competiţia încurajată la nivel european nu cîştigă, de obicei, cine e mai bun în cîmp creativ, ci acela care ştie să manipuleze mai eficient instrumentele birocratice de aplicare şi decontare (în 90% din cazuri, nu e vorba despre artişti ci de manageri, cu tot respectul cuvenit profesiunii).

b.(+) De altmineri, propoziţiile dedicate noii flozofii de finanţare a Europei Creative nu sunt, cel puţin din punctul meu de vedere, nici pe departe unele încurajatoare: comunicatul comisiei nu suflă o vorbă despre noi formule de creştere şi dezvoltare a publicurilor potenţiale, în schimb anunţă hotărît  prioritatea  de "audience building and new business models". Accentul meu interpretativ cade pe a doua parte a enunţului, şi anume pe "modele noi de afacere".  Lucru susţinut şi de spăimatica (pentru mine, îmi asum ignoranţa, dar şi frisonul instinctiv de gripă la sistem) frază care punctează facilitarea unui viitor "easier access to private funding through guarantees which could generate more than € 1 billion in loans" (trad. "acces facilitat la fonduri private care ar putea genera mai bine de un miliard de euro pe baza împrumuturilor"; ba, şi mai şi, suntem cadorisiţi cu toţii, vestici şi estici, cu  o "increase banking expertise in the cultural and creative sectors" (trad. "creşterea expertizei bancare în sectoarele cultural şi creativ").

Pînă în 2013 eram exasperaţi de discriminarea negativă a programelor culturale gestionate de CE, care condiţionau accesarea finanţării la o particpaţie proprie de 50%. O să ne treacă exasperarea, vezi bine, dacă traducem pe înţelesul producătorilor şi beneficiarilor de acte culturale frazele de mai sus. Comisia europenă responsabilă de "educaţie, cultură şi multilingvism" le promite tuturor că va încuraja creativitatea continentală printr-un tratament similar, ori de aceeaşi natură, cu cel al întreprinderilor mici şi mijlocii din economia reală: creatorii vor fi îndemnaţi, prin mijloace legale şi scheme de finanţare operaţionale, să acceseze împrumuturi de la bănci (!!!), pe care să le recupereze din excepţionalul profit (pe termen mediu şi lung) pe care-l vor obţine de la consmatorul de cultură.

În acest scop, băncile vor fi, la rîndul lor, obligate să-şi creeze servicii de expertiză specializate, care vor hotărî care act cultural şi artistic e finanţabil şi care nu, în funcţie de profitul prezumat prin anteriorul protofoliu al creatorului/cratorilor.

Să fie oare o reacţie de coşmar paranoic din partea subsemnatarei acestor rînduri, sau ni se transmite, negru pe alb, că noua viziune europeană asupra creaţiei şi industriilor culturale e, (taman în vremurile în care încrederea în mecanismele economico-bancare se apropie de zero absolut) una care pune capăt, definitiv, oricărei libertăţi de expresie, servind cultura, în ansamblul ei, la festinul de prohod al sistemului bancar, pe post de colivă?

Să continuăm, însă, cu răbdare, jocul critic dintre trecut şi viitor.

c. Nici programele anterioare, nici cele prezente, nici cele viitoare (din cîte se vede deocamdată) gestionate de Comisia Europeană pentru Cultură nu au găsit punţi (de reflecţie măcar, dacă nu cumva de praxis creativ) între educaţie şi cultură, pe de-o parte, cercetare şi cultură, pe de cealaltă parte. Programele dedicate tineretului au fost, pentru mai bine de un deceniu, axate exclusiv pe socializare şi civism, cele dedicate cercetării n-au avut mai nimic de-a face cu încurajarea culturii umaniste, de parcă  identitatea Europei ar fi depins exclusiv de cîştigarea războiului nedeclarat (şi, oricum, imposibil de cîştigat) între nanotehnologii americani şi cei locali, între energeticienii de pe bătrînul continent şi cei de peste Atlantic, etc. Orice perspectivă dedicată educaţiei creative a fost lăsată la discreţia (de cele mai multe ori păguboasă, cînd nu incompetentă) autorităţilor naţionale; orice efort de prezervare ori inventare a unor noi legături între cultură şi cercetare a fost, de principiu, exclus de la condiţia minimală de eligibilitate. Cultura e cu şi despre distracţii, cercetarea cu şi despre treburi serioase, de preferinţă imediat profitabile!

c.(+) În ceea ce priveşte premizele anunţate de documentul de curînd publicat, ni se spune doar că vor exista "more funding for artists and cultural professionals to develop their skills and to work across borders" (trad. "mai multe fonduri pentru artişti şi profesioniştii culturii, în scopul dezvoltării propriilor abilităţi şi în acela de a lucra dincolo de graniţe"). Altfel spus, se va investi mai mult (decît pînă acum) în formarea profesională a creatorilor, dar nu şi în educarea viitorilor beneficiari. Ca atare, în procesul extins de formare, creatorii se pot, liniştit, confunda, în deceniile care urmează, cu propriile lor publicuri, cîtă vreme vor fi încurajaţi să traverseze migrator orice graniţe, din training în training, cu frenezie şi spor.

Nu e, deci, de mirare că autorităţile naţionale, la rîndul lor (mai ales în zone atît de leneş obediente ca estul nostru balcanic) au preluat aceste poziţii/opoziţii primitive în mod mecanic, conservîndu-şi riguros indolenţa. De aproape douăzeci de ani, şi la noi dar şi la vîrfurile bruxelleze, nimeni nu-şi bate capul cu vreo idee nici din perspectiva construcţiei de noi publicuri ("audience building" la care se referă comunicatul de presă e subiectul, nu accesoriul-complement al "afacerii" culturale, mai mult sau mai puţin profitabile), nici din aceea a producerii de cunoaştere, stabilă şi profundă, care să însoţească şi să fixeze temporal dezvoltarea creaţiei culturale. Această absenţă de orizont seamănă,  în mod marcat, cu o boală genetică, comună, de natură oftalmologică, atît pentru măicuţa Europă, cît şi pentru suratele naţiuni. La atîtea împrumuturi care se perspectivează, propun înfiinţarea unui cabinet specializat care s-o trateze - gratis.

d. Multilingvismul nu era prezent, pînă în acest moment, şi nici nu îl vedem reprezentat pe viitor decît prin programul de traduceri. Este acesta unul care să încurajeze politica specială căreia i s-a acordat un titlu şi anterior un domeniu în cadrul Europei Unite? Cum nici în trecut programele de traduceri n-au avut vreo definiţie cît de cît coerentă, iar acum comisarul european se laudă cu 5500 de viitoare cărţi traduse dintr-o limbă în altă, oricare, limbă (NB, între 2014 şi 2020!), las cititorului sarcina de a distribui aritmetica investiţie plurilingve pe ţări şi ani, estimînd singur generoasa investiţie din bani comunitari dedicată literaturii beletristice, educaţionale şi/sau ştiinţifice, clasice şi contemporane, care ar putea astfel circula mai lesne între graniţele de limbă.

Altminteri, cum probabil multilingvismul nu are, din perspectivă europeană, mai nimic de-a face cu cultura (exceptînd tricefala comisie dedicată), putem spera că vor apărea în următorii doi ani programe specializate de  contrabalansare a pierderilor suferite e limbile naturale care se vorbesc în Europa; fiindcă - nu-i aşa? - un om care îşi cunoaşte şi valorifică creator propria limbă are mai multe şanse să se informeze şi să înţeleagă pe ce lume trăieşte. Cum putem spera şi la elaborarea uor programe de susţinere a politicilor multilingvistice naţionale.  Un om care ştie mai mult decît limba maternă e un cetăţean european mai competent şi beneficiind de o cultură mai largă... Sau nu?

Speranţa, vezi bine, nu costă.