Noi, rino-porcii (D’ale carnavalului, Teatrul Dramatic „I.D. Sîrbu” Petroşani)

Celor care au văzut Moneyball, pelicula lui Bennett Miller de anul trecut, o să le fie ceva mai uşor să înţeleagă paralela pe care o propun. Povestea filmului pe care l-am menţionat e cea a lui Billy Bean, managerul echipei de baseball Oakland Athletics, care, având în bugetul de transferuri o sumă egală cu cea pe care o echipă ca New York Yankees o cheltuieşte într-o lună pe sandwich-uri şi şosete, hotărăşte să meargă pe o formulă mai puţin ortodoxă pentru a-şi crea un lot competitiv. Renunţă total la vedete, la numele grele pe care le are deja sau pe care orice alt manager de club şi-ar dori să le achiziţioneze şi/sau să le păstreze şi urmează, în punerea la cale a echipei, o formulă pur contabilicească. Lotul nu are nevoie nici de maşini de produs homerun-uri pe bandă rulantă, nici de alergători care să le dea praf maşinilor cu mai puţin de 200 de cai putere, nici de catcheri care să-l facă de toată jena pe Harry Potter în căutarea Hoţoaicei Aurii. Singura chestiune necesară e coeziunea echipei, creşterea jucătorilor umăr la umăr şi atingerea stadiului în care ei funcţionează exact ca un organism unic, pe coordonate de cele mai multe ori pur matematice.

Pentru cei care se pregătesc deja să dea un refresh paginii, ca să se asigure că nu m-am tâmpit complet şi că am început să scriu despre baseball într-o cronică de teatru, vestea e una bună: singurul motiv pentru care am evitat subiectul real încă de la începutul textului a fost acela de a(-mi) explica fenomenul care are loc deja de ceva vreme la Teatrul Dramatic „I.D. Sîrbu” din Petroşani. Găsesc că povestea din Moneyball aduce cum nu se poate mai bine cu ceea ce se întâmplă acolo. Acum nu foarte multă vreme, Nicoleta Bolcă, directoarea instituţiei, a hotărât să facă un pas oarecum riscant: a luat unsprezece actori (foarte) proaspăt ieşiţi de pe băncile facultăţilor de profil din ţară şi i-a angajat pe toţi dintr-o lovitură. Un hap straşnic până şi pentru un teatru mare, darămite pentru unul căruia, din cauze economice lesne de explicat, creşterea umană şi artistică rapidă i-ar fi fost greu de prevăzut. Actori tineri, cu puţină experienţă sau ducând lipsa ei cu desăvârşire, care au ajuns, în scurt timp, să arate ca una dintre cele mai coagulate echipe din teatrul românesc. Aşezând în locul vedetismelor de orice fel o pasiune pentru meserie care transpare din fiecare spectacol, au ajuns să joace, într-un interval relativ scurt, alături de actorii mai vechi, dar aflându-se mereu în centrul atenţiei, sub comanda unora dintre cei mai mari regizori de la noi: Mihai Măniuţiu a montat Antigona, Alexandru Dabija a pus în scenă Nunta lui Figaro, iar Sorin Militaru a revenit acum, după Casa Bernardei Alba de anul trecut, pentru a monta (că tot suntem, desigur, în anul Caragiale), D’ale carnavalului. N-am avut ocazia să văd Antigona, dar celelalte trei au fost de ajuns pentru a mă convinge că ceea ce se întâmplă acolo e un fenomen care merită şi trebuie luat în seamă. Nu pentru superproducţii care vor intra pe harta esenţială a teatrului românesc, european sau mondial, ci pentru ceea ce este o demonstraţie concretă, solidă şi irefutabilă a faptului că investiţia în actorii tineri e un drum pe care ar trebui, poate, să se calce măcar puţin mai des.

D-ale carnavalului, ca produs cultural luat de-a gata, ca întreg şi numai ca întreg, nu-ţi ridică părul pe ceafă şi nici nu te aruncă în extaze mistice. Are, însă, în el, acea poftă de face teatru despre care vorbeam şi în cazul Nunţii lui Figaro, farmec cât cuprinde şi încercarea fiecăruia dintre actori, cel puţin, de a nu urma cărări deja prea bătătorite în căutarea acelui minunat moment al întâlnirii cu personajul despre care este vorba, după mine, în toată meseria asta. Sorin Militaru merge pe o formulă oarecum previzibilă, dar care nu taie, totuşi, din pura plăcere de a urmări spectacolul. Instituie, în primul act, formula unui comic sănătos exploatat sub toate formele lui, cu elemente de slapstick şi cu inserţii de replici contemporanizatoare inteligent aşezate, care dau chiar bine la public, deşi ai spune, poate, că un Caragiale e monument inviolabil în litera sa,  pentru a merge, mai apoi, înspre o reţetă vizuală care dă unicitate întregii construcţii. Sigur, personajele suntem noi, nu-i nicio noutate (chestiune exploatată, de altfel, şi prin oglinzile dublu-semnificante din primul act ale scenografei Vioara Bara – oglinzile sunt, de altfel, o chestiune recurentă în spectacolele puse la cale de Militaru – căci nu numai actorii ne apar în ele dintr-o altă perspectivă, ci noi înşine ne vedem, deformaţi şi hâzi, cum suntem, în ele), dar e o decizie cel puţin interesantă aceea de a transforma întregul carnaval într-o parabolă animalieră, prin măşti venite să sublinieze esenţa fiecăruia dintre personaje (cocoşul Nae, bulldog-ul Pampon sau mâţa-Miţa vin să vorbească despre asta), într-o atmosferă alienantă în care, în semiîntunericul din fundal, turma de porci-personaje necunoscute ‒ ergo noi, spectatorii, ca maşinărie socială brutală, fără chip ‒ îşi desfăşoară mişcările repetitive, angoasante, pierzându-se, după caz, în valuri de alcool, în erotism sau în violenţă. Nu m-am putut abţine să nu mă gândesc la faptul că tot acest construct al valului non-identităţii care ameninţă, apropiindu-se din ce în ce mai mult, să înghită întreaga acţiune propriu-zisă a piesei, ar putea veni din tropotul rinocerilor pe care îl simţeau apropiindu-se, altădată, fără început şi fără sfârşit, personajele lui Ionesco. Diferenţa e acolo unde personajele de aici nici măcar nu mai simt apropierea pericolului, nu au niciodată luciditatea necesară pentru a vedea cohorta de bestii care se porcăiesc în juru-le şi nici pericolul iminent de a se transforma ei înşişi în ele, nefăcând altceva decât să se afunde din ce în ce mai mult în mlaştina pe care porcii, în talentul lor de a râcâi şi distruge tot, le-o pun, generos, sub picioare.

A vorbi doar despre câţiva dintre actori e, mai ales în cazul unui spectacol ca acesta, în care echipa ca întreg primează, o sarcină care-şi are doza ei de infamie. Totuşi, ar fi nedrept să nu mă opresc, de pildă, asupra unei Nicoleta Bolcă-Miţa care reuşeşte să se desprindă de afectarea şi patetismul specific multora dintre interpretările personajului şi să intre într-o zonă fericită a fluctuaţiei dintre forţa feminină pură şi sensibilitatea deseori ascunsă, dar mereu aferentă ei, dintre comicul bulevardier bun şi suferinţa cea mai reală, atunci când, în actul doi, se taie serios din comicăriile tuturor personajelor. N-aş putea să trec nici peste un Dorin C. Zachei-Pampon, imagine a autorităţii brutale, dar avându-şi momentele sale de nesiguranţă absolut puerilă şi, prin contrast, mai mult decât hazoase, actor care dă şi aici, ca şi în alte rânduri, forţă şi dinamism scenelor care îl au în centru sau peste un Radu Horghidan extrem de potrivit în rolul unui Iordache uns binişor cu toate alifiile intrigilor şi poveştilor celor care-i stau deasupra pe scara socială prin nimic altceva decât pura întâmplare, energic şi alunecos ca un drăcuşor scăpat direct din turbinca lui Ivan. Cel din urmă e, de altfel, unul dintre tinerele nume pe care Teatrul din Petroşani ar trebui, după mine, să mizeze cât mai mult în continuare. E un actor în care eu, personal, văd un potenţial imens, mai ales că mi-a sărit cu precădere în ochi şi în Nunta lui Dabija, chiar dacă acolo rolul lui avea o mult mai mică întindere ca cel din D’ale carnavalului. 

Cert şi fericit e faptul că Teatrul Dramatic „I.D. Sîrbu” din Petroşani poate să creeze spectacole care nu rămân nişte reuşite doar prin faptul că sunt producţii ale unui teatru mic, unde, pasămite, pretenţiile nu au cum să fie atât de ridicate. Valoarea lor, dincolo de tot contextul geografic/politic/economic, e una obiectivă, iar chestiunea începe deja să se vadă prin festivalurile de aiurea. În Moneyball ‒ ca la Hollywood, desigur ‒ echipa lui Billy Bean sfârşea prin a câştiga sezonul, iar formula de construcţie geometric-contabilicească a echipei pe care el o abordase ajunge să fie folosită, în sezoanele viitoare, de mai toate cluburile din MLB. Poate că lucrurile, aşa cum e în viaţa reală, nu se vor întâmpla întocmai şi în teatru. Ceea ce e sigur, însă, e faptul că, în chiar acest punct, Teatrul din Petroşani reuşeşte să-şi încânte publicul cu nişte homerun-uri de toată frumuseţea.

D’ale carnavalului, de I.L. Caragiale, Teatrul Dramatic „I.D. Sârbu” Petroşani

Regia artistică: Sorin Militaru                                                                                           

Muzica: Vlaicu Golcea 

Coregrafia: András Lóránt 

Scenografia: Vioara Bara

Distribuţia: Nicoleta Bolcă, Simona Petrencu, Ştefan Valentin Motroc, Doric C. Zachei, Mihai Sima, Radu Horghidan, Radu Tudor, Răzvan Epure, Dragoş Andronie, Daniel Cergă, Andreea C. Hristu, Elena Anghel, Petrişor Diamantu, Oana Gherbăluţă, Radu Homiceanu, Teodora Ţenea