No one does it to you like Roman Polanski: Roman Polanski, The Ghost Writer

Marioneta (The Ghost Writer) (2010)
Regia: Roman Polanski

Unii regizori se reinventează pe sine: de la un gen la altul, de la dramă la comedie, cu trecerea timpului poţi vedea un personaj metamorfozat în spatele camerei. În general, un regizor care face filme zeci de ani trebuie să se reinventeze periodic, foamea de nou a spectatorilor nu îl lasă să se dedea la variaţiuni. Dacă publicul ar dispărea spontan, probabil că ar exista regizori care ar face acelaşi şi acelaşi film, mai apropiat de o anumită formă, mai condensat sau mai extins. Roman Polanski, de la debutul lui din 1962 cu Cuţitul în apă, s-a reinventat, măcar stilistic, de mai multe ori. Pe de altă parte, Polanski e şi unul dintre acei regizori care îşi repetă filmele la nivelul ideilor, de unde acea stranie senzaţie că vezi acelaşi film, deşi intriga e diferită. Ciudatele personaje din Cul-de-Sac par reluări ale triunghiului din Cuţitul în apă; la fel, Chiriaşul este, pentru unii critici, o variaţiune pe tema paranoiei din Repulsie. Cele două perechi de filme sunt şi nu sunt filme despre acelaºi lucru, pe intrigi diferite ºi, în cazul ultimelor douã, cu un Polanski al anilor 60 radical diferit de Polanski fãcând filme în anii 70. E ºi cazul celui mai recent film al lui Polanski, Marioneta (The Ghost Writer), care, fără să aibă nimic în poveste apropiat de Chiriaşul, e totuşi o reluare a Chiriaşulului. Ca poveste, The Ghost Writer seamănă mai mult cu un film făcut de Alan J. Pakula în anii 70: un scriitor modest şi naiv în privinţa politicului e implicat într-o conspiraţie care tinde să scoată la iveală legăturile ascunse ale unui fost prim-ministru britanic cu SUA. Surprinzător, Polanski abordează un gen care a avut perioada lui de glorie, coborâşurile lui (cine îşi mai aminteşte de Enemy of the State?), dar care nu a dispărut practic niciodată; ultimul film al lui Kevin Macdonald, State of Play, a fost din acest punct de vedere unul dintre cele mai bune exemple de reînviere a genului. Surprinzător, pentru că Polanski nu a făcut niciodată un film atât de apropiat de politic, poate cu excepţia acelui Fecioara şi moartea din 1994. Totuşi, The Ghost Writer împleteşte toate caracteristicile unui thriller politic, inclusiv un final în care eroul anonim al filmului (interpretat de Ewan McGregor) reuşeşte în ultimul moment să dezlege iţele încurcate ale poveştii, cu ceva tipic polanskian, până la urmă, tipic modernului absurd: ideea de fatalitate.

E discutabil cât de mult ţine de Polanski ideea inerentei fatalităţi în Locatarul, din moment ce ea era deja prezentă în cartea pe care se bazeză filmul, romanul Le locataire chimérique al lui Roland Topor. Absurdul romanului presupune ca protagonsitul, Trelkowski, să repete până la identificare soarta chiriaşei sinucigaşe al cărei apartament îl ocupă. Telkowski şi, până la un punct, protagonistul din The Ghost Writer sunt încarnări ale fatalităţii aşa cum o întâlnim în cazul lui Oedip: fugind de soarta prezisă de oracol, nu faci decât să urmezi pas cu pas traseul care ţi-a fost stabilit. În The Ghost Writer, poţi fi aproape sigur că e vorba de contribuţia lui Polanski, co-autor al scenariului: protagonistul, angajat să refacă cartea de memorii a unui fost prim-ministru britanic după ce autorul iniţial al cărţii, un anume McAra, a fost găsit înecat, se trezeşte permanent pe urmele predecesorului său. Încet, personajele din jurul său încep să facă aluzii la identitatea dintre el şi McAra. Atunci când redactează un comunicat al fostului prim ministru, asistenta acestuia îi atrage atenţia că e scris inteligent, în stilul lui McAra. De la jumătatea filmului, protagonistul ajunge să ocupe camera defunctului şi chiar să împrumute, la un moment dat, maşina pe care o folosea acesta. Cum automobilul are setat ultimul traseu pe care se pare că McAra l-a parcurs, el ajunge şi să-i urmeze literal itinerariul, într-una dintre scenele cele mai interesante ale filmului, în care tehnologia modernă (sistemul de ghidare) înlocuieşte oracolul antic. E evident că protagonistul e întâi deranjat de asocierile cu fostul autor al manuscrisului şi, pe măsură ce filmul înaintează, încearcă să-i şteargă până şi urmele existenţei: într-o scenă, îi aruncă papucii de casă care au rămas neobservaţi în cameră, în alta, refuză să ia maşina care îi aparţinea acestuia. Treptat, evidenţa faptului că, oricât de mult se străduieşte, el ajunge să repete existenţa concretă a lui McAra îl face pe protagonist să aibă un adevărat atac de panică. Ciudat, dar dacă eşti admirator al Chiriaşului, suspansul filmului The Ghost Writer nu mai constă în enigma pe care protagonistul trebuie să o dezlege, care e la urma urmelor facilă şi previzibilă. O întrebare se ridică deasupra curiozităţii legate de poveste: va repeta Polanski Chiriaşul, respectiv, se va transforma protagonistul din The Ghost Writer în Trelkowski?

E uşor să te gândeşti că juriul de la Berlinală care i-a acordat anul acesta lui Polanski un Urs de Argint pentru regia lui The Ghost Writer, i-a acordat indirect un trofeu acelui Polanski din 1976 care regiza Chiriaşul. Asta, pentru că nu poţi să ignori asemănarea flagrantă a celor două filme, dar pentru asta trebuie să sari peste aşa-zisul substrat politic al filmului, în care fostul prim-ministru din film (şi din cartea lui Robert Harris, The Ghost, scrisă totuşi înainte de apariţia figurii lui Blair în politica britanică) pare o copie ficţională după Tony Blair. În fapt, filmul pare destul de clar în privinţa faptului că Polanski pare mai degrabă amuzat de politici decât un regizor cu resentimente faţă de Statele Unite. Portretul politicianului, aşa cum apare în film, interpretat atât de bine de Pierce Brosnan, încât răutăcioşii pe internet au declarat deja că anii lui Brosnan ca Bond au fost vizibil irosiţi, e unul al unui om ridicol, fără carismă, un om care a fost evident ales cândva pentru că deţinea o echipă puternică în jurul lui şi nu pentru eventuala lui viziune politică. Arta lui Polanski constă în a înconjura figura rizibilă a politicianului cu o atmosferă sumbră, claustrofobă: mare parte a filmului e filmată la o casă pe plajă, în permanenta iminenţă a furtunii, în tonurile de gri-verzui pe care ţi le inspiră marea în afara lunilor de vară. Cu ajutorul unei coloane sonore excelent sincronizate cu subiectul, compusă de prolificul Alexandre Desplat, filmul reuşeşte să fie pe atât de ameninţător, pe cât este de elegant. Cu o dexteritate aproape supranaturală, Polanski reuşeşte să treacă de prologul filmului aproape fără dialog, în scena de început, în care maşina lui McAra e găsită goală pe vasul care trebuia să-l aducă înapoi la casa de pe plajă. Şi mai impresionante sunt ultimele cinci minute ale filmului, de asemenea cu minimum de dialog: un bileţel e trecut din mână în mână la lansarea oficială a memoriilor fostului prim-ministru, desconspirând situaţia. Apoi, finalul, abrupt, sec, mai ales pentru că, aşa cum a făcut-o şi în alte filme, în Chinatown de pildă, Polanski a eliminat din povestea iniţială monologul interior al protagonistului, aşa încât vedem exclusiv ceea ce reuşeşte protagonistul să vadă, în acelaşi timp cu el, fără să fim preveniţi de nimic. Într-un fel, acesta e Polanski pe care admiratorii lui îl aşteptau de multă vreme, şi nu poţi să nu răsufli uşurat că proiectul cel mai recent al regizorului polonez nu a fost să fie gigantescul Pompei, după un alt roman al lui Harris, un film istoric, la proporţii epice, un posibil produs dintr-o serie în care Polanski părea că se clasicizează. Dimpotrivă, The Ghost Writer îi permite lui Polanski să fie eficient, echilibrat, sobru, dar cu momente de un comic perfect, cel mai bun Polanski disponibil în cinematografe de mult timp. S-ar putea totuşi ca The Ghost Writer să nu fie exact thrillerul pe care îl aşteaptă publicul anului 2010, dar e un film subtil, făcut de un regizor care ştie cum să deturneze înspre interesant şi amuzant un film de gen. În anii 70, atunci când îi promova Chiriaşul, Paramount Pictures a găsit şi formula cea mai inspirată pentru filmele lui Polanski: „No one does it to you like Roman Polanski”. La 76 de ani, Polanski demonstrează cu The Ghost Writer că mai are încă această calitate, de a-ţi arăta un film pentru care ştii deja finalul, pentru că e inerent genului, dar de a cărui construcţie poţi încă să te minunezi.