Natură moartă cu nepot obez, în regia lui Ion Sapdaru

Pe site-ul Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” din Iași, la rubrica ”Noutăți”, apare următoarea informație despre spectacolul Natură moartă cu nepot obez în regia lui Ion Sapdaru: ”Spectacolul [...] s-a întors de la Festivalul ŤAplauzele de aur ale Bucovineiť de la Cernăuți cu trei premii valoroase: Premiul pentru cel mai bun rol feminin - Irina Răduțu Codreanu, Premiul pentru cel mai bun rol masculin - Volin Costin și Premiul pentru cel mai frumos spectacol.”

Piesa se joacă la Sala Studio din Iași din stagiunea trecută și pentru că nu îmi spusese mai nimic în momentul primei vizionări și nici nu știam mare lucru despre Festivalul (cu nume atât de frumos!) de la Cernăuți, am hotărât că este cazul să mai fac o încercare în a dezlega misterul atâtor premii. Am aflat că este vorba despre un festival de comedie care s-a desfășurat în perioada 21-30 octombrie 2011, pe scena Teatrului Muzical Dramatic Academic „Olga Kobylianska” din Cernăuţi, festival aflat deja anul acesta la a șaptea ediție. Făcându-mi mea culpa pentru lipsa de cunoștințe suficient de solide în domeniul festivalurilor serioase de gen, mă reîntorc la impresiile de spectator lăsate de reprezentația propriu-zisă de la Iași.

Pentru că nu este o piesă de autor (ci de actor, regizor și scenarist care dorește să fie și dramaturg), acțiunea desfășurată în prezentul scenic este redusă la minim, un loc important (și un timp prețios) fiind acordate dialogului sau monologului, ambele pretexte pentru o firavă motivație a situațiilor în care se află protagonistul. Cum acestea însă nu au nimic remarcabil, ițele care leagă cele două planuri, ale trecutului (explicativ), respectiv, ale prezentului sunt firave. Impresia este de însăilare pe o buclă temporală stranie (căci, de la un punct încolo, intervine și dimensiunea onirică - sau a subconștientului sau a nebuniei personajului, regizorul nu ne lasă să ghicim cu exactitate, fapt ce sporește senzația unui melanj nereușit). În esență, piesa regizată de Ion Sapdaru este o comedie ușoară împănată cu elemente de vodevil și dramă, cu situații grotești, unele chiar macabre aș putea spune, cu pasaje în cheie filosofică facilă...

Pretextul dramatic este simplu: trei doamne de vârsta a treia hotărăsc să angajeze o prostituată pentru nepotul lor supraponderal, de educația și evoluția căruia se ocupaseră de mai bine de trei decenii. Există în piesă nuclee ale unui potențial conflict puternic, ale unor situații autentic dramatice (sugestia iubirii care creează monstrul ce a devenit tânărul sub povara grijii obsesive a celor trei femei, însingurarea datorată diferenței față de ceea ce se consideră a fi ”omul normal”, nebunia reală instaurată atunci când adevărul dureros al trocului iese la iveală și gingășia sentimentului se dovedește incapabilă a face față vieții pe care o duce femeia iubită), dar toate aceste sugestii sunt diluate de dialoguri parazitare. Piesa este statică, acțiunea evoluează precar, e prea multă retorică, prea mult artificiu scenic și prea puțin suflu al vieții. Consider că întreaga reprezentație stă sub semnul lui ce ar fi putut fi, dar n-a fost, pentru că întâlnirea celor două personaje (bărbatul obez și tânăra prostituată) nu are nimic de oferit nici personajelor, nici spectatorilor. Personajul feminin pare a aluneca pe suprafața existenței fără adâncime psihologică, dar cu o minimă umanitate (nu însă suficientă pentru a renunța la ceea ce face, sacrificându-se pentru a-l salva pe el) și un dram de idealism (nu însă destul pentru a-i anula pragmatismul câștigului imediat). În absența abisalului psihologic, gesturile și atitudinea nu puteau fi decât liniare, personajul rămânând în tipicul seriei. În același tipic se încadrează și cele trei mame ale ”puiului mic”, ale lui ”Pompiță”, ”Pompiluț”, Pompiliu Munteanu, nepotul pe care îl adoră. Wanda, Cesonia și Mirela, ”balaurul cu trei capete” de care nu se poate elibera tânărul nici măcar după moartea lor, pot fi privite atât ca un personaj colectiv (amintind deopotrivă de personajele feminine ale lui Caragiale din proza scurtă și de ”Gaițele” lui Alexandru Kirițescu), cât și ca individualități bine surprinse în discontinuitatea psihologică a totului pe care îl reprezină, Wanda fiind cea mai complexă din această perspectivă.

Am găsit interesantă până la un punct ideea regizorului de a păstra pe scenă în anumite secvențe spectrele celor trei femei. Îmbrăcate în alb, în rochii minuțios brodate, cu elemente de cochetărie ce le trădează limitele feminității, cu chipurile vopsite, de asemenea, cu alb, cele trei spectre se dovedesc la fel de puternice în neființă ca atunci când erau în viață. Finalul salvează într-o anumită măsură piesa prin forța de a sugera treptata luare în stăpânire a personajului de către cele trei, devenite voci ale propriei conștiințe, cărora nu li se mai poate sustrage. Intrarea în spațiul alb al plapumei și al somnului semnifică încetarea oricărei zbateri interioare, acceptarea înfrângerii.

Jocul actorilor mi s-a părut de această dată că a scos cam tot ceea ce se putea din ceea ce situația dramatică a personajelor oferea.

Din perspectiva ansamblului compozițional presupus de orice spectacol, reprezentația regizată de Ion Sapdaru nu m-a convins. Am trăit permanent senzația de hiatus între psihologia fiecăruia dintre personaje, decorul în care ele se mișcau și modul în care lumea tânărului se năruie odată cu intrarea în scenă a spectrelor (gradată, ce-i drept). Mă refer la faptul că decorul creat de Gelu Rîșca proiectează un spațiu intim, ”familiar” spectatorilor, un apartament mic burghez, ușor demodat, dominat de fotografiile de familie și tablourile atârnate de pereți, sugestie a forței de netăgăduit a clanului. Acest amestec de vechi și nou nu susține fixația celor trei femei și nici nu amplifică ideea de univers sufocant în care ar fi trebuit să evolueze personajele. De asemenea, opțiunea pentru costumația de epocă, după plecarea dintre cei vii, nu a făcut altceva decât să sporească impresia de neomogenitate stilistică. Ce am remarcat însă în mod plăcut a fost grija lui Gelu Rîșca pentru detaliu. Pe un perete în dreapta este fixat un calendar creștin ortodox, trei icoane, pe măsuța din mijloc un mileu și undeva în lateral câteva perechi de pantofi și papuci. Nimic prea mult, nimic întâmplător, obiecte menite să devină simboluri. Ar fi putut deveni, dacă ele ar fi fost gândite în acord. Așa cum le-am descoperit eu, au părut interesante în sine, dar ”în afară”...