Naşul, premiul şi o divă

Aș putea să pariez pe orice că nici nu vă trece prin minte despre ce naș e vorba de data asta. Instituția e cît se poate de influentă și de prezentă în spațiul public românesc, de altfel. Toți par în cumetrie cu cine trebuie, dar ce am aflat de la emisiunea lui Brancu, Agentul Vip, de la Antena 2, parcă le întrece pe toate. Imaginați-vă o dispută între marele creator de pantofi, Mihai Albu, cel cu față smochinită și cu un magazin pe Magheru și o doamnă la telefon, care și-a permis să-i critice unei mondene ținuta, inclusiv încălțările pe care le purta cînd fusese fotografiată într-o revistă, semnate de către reputatul creator. Că doamna cu pricina n-avea studii de specialitate, s-ar putea să fie adevărat. Că domnul Albu face cîteodată chestii discutabile, de asemenea. Dar n-am rezistat și am urmărit acea furtun㠓mioritic㔠localizată într-un pahar cu apă. Evident, m-am amuzat. Dar nu despre asta voiam să vorbesc, ci despre felul în care s-a făcut pace. S-a rostit un fel de “Sesam, deschide-te!”, adică numele lui Nicu Gheară. Ați auzit cît se poate de bine, personajul acesta părea destinat să facă pace între cele două personaje: Mihai Albu, a declarat cît de buni prieteni e cu Nicu și cît de mult îl respectă, iar nașul doamnei era chiar pesonajul cu pricina. Deci, pace pace… nașul face. Și uite așa, a proorocit Brancu că Nicu Gheară o să-i împace pe cei doi și cred că are dreptate.

Nu la Ursul de argint, cîștigat de Florin Șerban la Festivalul de film de la Berlin, cu debutul său în lungmetraj, Eu cînd vreau să fluier, fluier, mă refeream în titlu, pentru că nu l-am văzut, ci despre un film destul de vechi, din 1963, cu Paul Neuman, The Prize. L-am văzut pe TCM și m-am bucurat foarte tare. În plină formă, actorul meu preferat face rolul unui scriitor puțin bețiv, puțin afemeiat, care semnează romane polițiste cu pseudonim, care n-a mai publicat o carte serioasă de șase ani, dar cu toate astea, e nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură. Un aer retro irezistibil, o intrigă polițistă cu mize politice, o descoperire binevenită.

Tot la capitolul retro rămîneam pentru moment. E vorba tot despre un film văzut pe același canal, TCM, Școala de fete, din 1961, cu Audrey Hepburn și Shirley MacLaine. Fără să știu nimic despre filmul respectiv, n-am putut să mă mai dezlipesc de ecranul televizorului. Audrey Hepburn pare și aici o făptură ireală. E vorba despre o intrigă simplă dar curajoasă în care două foste colege de liceu își deschid propria școală pariculară. La un moment dat, însă, o fetiță rebelă și inventivă începe să-și acuze profesoarele de tot felul de lucruri, printre care și de o relație lesbiană. Efectul e devastator. Fetele sînt retrase de către familii, prietena ei se sinucide, iar Audrey trebuia s-o ia de la capăt după ce îi este compromisă și relația amoroasă.

Mă bucur de fiecare dată cînd descopăr filme vechi despre care nu știam nimic. Iar săptămîna asta, dispoziția mea tv a fost cît se poate de vintage.