Cât de des se uită de importanţa spaţiului în muzica de azi. Nu spun asta de parcă nu ar exista suficiente referinţe la stele şi la lună ori destule videoclipuri şi coperte psihedelice, inspirate de deplasarea planetelor în jurului Soarelui. Nu, mă refer la linişte, la gol, la respiro. Există o nevoie aproape inexplicabilă astăzi de a umple fiecare măsură a unei piese în regim fast food, „cu de toate”, astfel încât arareori o piesă mai oferă răgaz de reflecţie, de decompresiune.

Treaba cu post-rockul e destul de complicată. Pus în corzile unor iluştri instrumentişti nepricepuţi/preaplini de sine, de răşini, cu mai multă freză manga-n cap decât cultură muzicală, genul acesta poate ajunge să aducă a onanie intergalactică. Ţi se va deschide ca meniul dintr-o cafenea obscură, ieftină: nu vei găsi nimic din ce-şi doreşti acolo, nimic memorabil (iar atunci acel „post-“ va deveni o simplă scuză, o pre(ten)ţiozitate cretină). Miercuri seară, în Gambrinus Pub, a fost Altceva. Da, cu A mare.

3 albume scoase în 2013, uitate de prea multe topuri de final de an. 3 albume foarte diferite stilistic, dar pe care le leagă un vibe care ar putea fi catalogat drept „primăvăratic” de către un junior critic entuziast. 3 bucurii în format stereo. Ia-le, ascultă-le şi adaugă la listă propriile propuneri. Poate punem de-o sumă frumoasă.

Într-un interviu pentru The Quietus, având ca temă o anumită „geografie” a celui de-al treilea album Foals, „Holy Fire”, frontmanul trupei, Yannis Philippakis, povestea cum, la începutul înregistrărilor, când încă nu era clar care dintre demo-uri vor prinde albumul, cvintetul britanic s-a deplasat taman până în Australia, pe malul râului Woronora, la vreo 20 de kilometri de centrul oraşului Sydney.

Văzându-i titlul, ai putea fi înclinat să crezi că „Regions of Light and Sound of God” e albumul unei trupe de rock psihedelic. Puţini ar intui, poate, că e un potpuriu de genuri muzicale, un pelerinaj stereo prin soul, funk, space rock, folk pastoral şi jazz zburatic. Coperta zveltă ar putea fi un indiciu subtil: albumul de debut al lui Jim James (al doilea său disc, dacă luăm în calcul şi EP-ul „Tribute To”, compus din coveruri acustice, minimaliste la şase piese George Harrison şi semnate cu pseudonimul hispanico-şugubăţ Yim Yames) e mai degrabă revărsare de lumină decât de muzică.

Dacă te laşi purtat de noapte s-ar putea să îţi contorsionezi mintea iremediabil. Clujul construieşte mai nou în fiecare seară puzzle-uri de evenimente (tot mai) provocatoare, ale cărui piese ajungi să nu le mai găseşti nicicum ordinea (ori cel puţin cea potrivită sinelui). Dar oare ar trebui?

După aproape două decade de colaborări cu nume din categoria celor de scris cu majuscule, dimensiune de font 72 (gen Air, R.E.M., U2, Paul McCartney, Travis, Beck, Charlotte Gainsbourg, Natalie Imbruglia ori Metric), cel care e cunoscut drept „cel de-al şaselea Radiohead”, Nigel Godrich, putea să lanseze anul acesta un album compus din sunete create de un cor de maşini de spălat Albalux şi tot ar fi zgândărit atenţia music geekşilor.

Vineri seară, după o săptămână extrem de complicată şi o deplasare interminabilă până în Capitală (CFR a inventat maşina de călătorit în timp – 9 luni pe şine pot deveni 4,5 ani în viaţa reală), am reuşit să ajung la evenimentul pregătit de TM Live: Jamie Woon şi Jessie Ware live la Romexpo.

Nu am văzut-o niciodată live pe Jessie Ware. Dar există o filmare pe YouTube care surprinde un scurt concert live al artistei din sudul Londrei şi care îmi place teribil.

"WORLDLY SAVAGES: CONTAGIOUS FOLK PUNK ENERGY with Ethno Music Spiciness.", pe larg. Pe scurt: Muzică. Ţopăială. Libertate. S-au născut  în 2008, în Serbia. De atunci a(u) crescut în Toronto şi Londra, iar maturitatea le-a venit pe drum, cu fiecare concert pe care l-au avut în jurul lumii. Cu un stil muzical ce se redefineşte cu fiecare concert, cântă fără graniţe, în stil nomad, cu un singur gând: să nu se îngrădească nicicând.