"Musicaluri sau Pofta de salam"

Musicaluri, ce le mai urăsc. Le-am văzut pe toate, începând cu cele din anii 60 Hippie-, Flower-Power-, Antivietnam-Rock-Event HAIR, cu cele din perioada de repudiere politică din anii 70 ca JESUS CHRIS SUPERSTAR, punctul comercial culminant al mişcării Isus, continuând cu cele din perioada electronico-tehnică nouă, ca EVITA, poeziile lui TS Eliott în CATS, adaptările clasicilor precum PHANTOM OF THE OPERA şi SUNSET BOULEVARD, şi şi şi ... .

Musicaluri, le urăsc. Şi totuşi, trebuie să recunosc, au fost parte din viaţa mea. Le-am prelucrat în spectacole de revistă şi le-am pus în scenă ca mixaje; pentru a face publicul să râdă şi să plângă.

Visele în culori ale unei lumi imaginare au adus diversitate în viaţa reală timp de peste 40 de ani. Uneori erau praline dulci ca zahărul, în care se împacheta un strop de adevăr amar, reprezentau însă mereu o lume îndepărtată, de nepătruns pentru privitor, condamnat la a rămâne un voyeur.

CHORUSLINE nu a reuşit şi nici nu ar fi vrut să fie mai mult decât atât; câteva duzine de actori şomeri au reuşit să modeleze din propria lor poveste unui succes internaţional, să ridice "American Dream" de la Ground Zero la Olimpul succesului, devenind ei înşişi reali, prezenţi, participând la lumea de succes a visurilor expresive ale musicalurilor. Sunt atât de îndepărtate de realitate. Le urăsc.

Îi ador, pentru că sunt cei care ne îndulcesc viaţa precum bunătăţile tentante, mult prea bogate în calorii din cofetării. Oh, ce îi ador, pe aceşti tineri şi pe aceste fete vlăguite, care îşi dedică viaţa musicalului devorator, acelui musical care atentează la proprietăţile lor, care pune stăpânire pe ei, care îi lasă să iubească şi să sufere, pentru ca seară de seară să ademenească publicul timp de câteva ore, precum cotoroanţa sau buna zână din poveşti vrăjesc copiii. Ii ador.

Oare e posibil, dragi cititori români, să nu fi fost năpădiţi încă în totalitate de unda viu colorată a entuziasmului? Nu aţi fost încă inundaţi şi sărutaţi de frumoasa iluzie şi de falsa iluzie a acestui produs? Daţi în continuare atenţie „liniilor ei curbe”, doriţi cu adevărat să vă împotriviţi acestei delicate încercări? La ce năzuiţi, acum că v-a copleşit realitatea, grijile şi nevoile cotidiene? Oare să fie un coşmar care vă trezeşte în miez de noapte, după care cădeţi epuizat din nou cu capul pe pernă pentru a vă trezi dimineaţa apt de gândire?

Sau poate a altceva, acel altceva cu care adormiţi impresionat după vizita de la teatru. Cum ar fi cu acest mic drog AMERICAN DREAM ? Îl văd deja planând la orizont deasupra Bucureştiului, THE AMERCAN DREAM îndepărtează norii cenuşii, lăsând loc luminii artificiale de neon.

(Miss Saigon - American Dream)

What's that I smell in the air

the American dream

sweet as a new millionaire

the American dream

pre-packed, ready-to-wear

the American dream

fat, like a chocolate eclair

as you suck out the cream

what other place can compare

the American dream

come and get more than your share

the AMERICAN DREAM

Două din aceste creaţii de vis le-am perceput în Bucureşti. Sunt capabile să înveselească publicul în cel mai plăcut mod şi să lumineze lumea de vis a vizitatorilor. Una din ele este opereta, singura scenă din categoria ei care s-a detaşat de sub oblăduirea „dragii doamne bătrâne, opereta” a musicalului în devenire. Mai mult, din Budapesta, oraşul muzicii şi a succeselor muzicale, s-au importat şi producţiile Kerenyi. Aşa încât, prin adaptarea

est-europeană a piesei ROMEO ŞI JULIETA şi printr-o echipă proprie românească, Statele Unite îşi serbează de la distanţă succesele dramatico-amuzante. Un prim pas reuşit de a pătrunde în lumea muzicalului apusean. Cu siguranţă nu va trece mult timp până când ELISABETH şi RODOLF, icoane ale monarhiei KuK austro-ungare readuse la viaţă, vor ajunge şi în Bucureşti.

De ce să nu se împuşte doi iepuri dintr-o lovitură, serbând în metropola românească, pe baza unui principiu cultural-turistic bine gândit, succese similare celor manifestate în Ungaria de mulţi ani încoace. Vizitatorii vin din Budapesta în grupuri mari la Teatrul de operetă - în ciuda barierelor lingvistice - spre a se delecta cu musicaluri. Ministerul român al turismului este şi va fi dispus cu siguranţă să atragă valută în ţară via turişti dornici de cultură. Bucureştiul are multe de oferit, iar opereta bucureşteană este cu certitudine un magnet în ceea ce priveşte divertismentul nocturn.

S-a întreprins însă câte ceva şi în sectorul alternativ. De curând, o producţie apare tot mereu în lumina reflectoarelor festivalurilor româneşti: un musical răsăritean intitulat SUPERMARKET îşi propune să cucerească publicul. Iar vizitatorul rămâne uimit de ceea ce oraşul oferă seară de seară celor circa 100 de privitori într-un Off-Theater. Theo Herghelegiu, stăpână peste TEATRUL INEXISTENT din 1998, a pus aici pe picioare 20 de producţii, din care opt proprii. A regizat 30 de piese, a colaborat la şase filme şi, după debutul de succes din Germania în piesa „Zidul”, a îndrăznit să facă pasul de a-şi asuma un musical. „Textul este libretul unui musical clasic, mult redus însă, pe alocuri impregnat de reţete parţial sau total eronate”. Aşa îşi descrie piesa regizoarea cu prenume bărbătesc.

Câţiva cumpărători se întâlnesc întâmplător într-un supermarket oarecare. Îşi povestesc necazurile, se îndrăgostesc, se căsătoresc, se răzbună, se omoară, se transformă. (Tutu, de ex., se transformă într-o bucată de salam - un simbol al hranei, deci al supravieţuirii în România predecembristă - care îşi doreşte să străbată ţara pentru a hrăni întregul popor.)

Oricine are aşteptări, speră ceva de la viaţă. Iar în final trebuie să se mulţumească cu ceea ce îi oferă viaţa; fără ca acest lucru oferit să aibă ceva în comun cu ce îşi dorea.
CORUL-cvartet comentează sarcastic derularea evenimentelor din supermarket. În final descoperim că unul din membrii corului, un bărbat, era de fapt zâna reclamei, cea care se strecura printre cumpărători spre a le spăla definitiv creierele.

Există şi o făptură binară, „doi speriaţi„ (aşa sunt numiţi precaut în România), constând din doi tineri drăguţi şi nedespărţiţi, doar aparent homosexuali, care ies la cumpărături doar pentru a socializa şi a constata modul de funcţionare a lumii cea plină de tabu-uri. În final se hotărăsc să i se integreze. (din păcate)

Manuela şi Graţiela sunt două tinere „emancipate„, atrăgătoare, stridente, care îşi aplaudă permanent colegele şi prietenele; se întrec în ale cumpărăturilor, rivalizând în funcţie de cantitatea şi preţul cumpărăturilor. În final, ura lor reciprocă nu mai cunoaşte limite, ajungând să se împuşte.
Muncitorul Tutu, care ar fi putut deveni un intelectual, este un mic escroc, încearcă însă în prezent să ducă o existenţă curată, cinstită şi să descopere sensul vieţii pe rafturile pline.

Romicella este uşor autistă şi foarte depresivă. În încercarea ei de a se apropia de lume, priveşte cumpărătorii aflaţi la shopping ascunsă în spatele rafturilor. Idila ei cu Tutu (ajung să-şi facă planuri de căsătorie, întocmind chiar o listă de cumpărături în aces sens) eşuează lamentabil: el se transformă într-o bucată de salam, ea devine casieriţă în supermarket. Şi par oarecum legaţi pe veci în acel supermarket.

Mai există Maşa - bineînteles Maşa lui Cehov, cea mai în vârstă din celebrele Trei surori. Vizitând Moscova merge la supermarket - oare unde altundeva în ziua de azi? Făptură fictivă fiind, este singura căreia i se îndeplineşte dorinţa. (Vedeţi şi lăsaţi-vă surprinşi, fără componenta intelectuală pare-se că nu se poate în România)  
Toate celelalte personaje sfârşesc în compromis, ceea ce însă nu exclude finalul fericit ci, din contră, compromisul este condiţia sine qua non a happy-end-ului.  

Spectacolul e în proporţie de 70% cânt (muzică) şi dans. Iar Edi Jighirgiu a reuşit să-l treacă prin toate registrele amuzamentului, jucând totodată în acest proces de transformare fără de sfârşit unul din cele mai minunate roluri. Un pianist acompaniază dialogurile la keyboard, realizează zgomotele de fond şi cântă playback-ri voluminos mixate, pe care protagoniştii cântă, dansează, iubesc şi mor. Aceeaşi eternă temă. Doar alegerea supermarketului ca loc de desfăşurare a acţiunii şi lovitura dată terorii consumului e nouă. Shopping-dependenţii ţopăie prin hală, ritmul e exaltant şi stimulator de aplauze. Tehnica electronică te face aproape să uiţi că ai de-a face cu o „producţie de cameră”.

Cântecele au prospeţime şi insolenţă, spectacolul e presărat cu aspecte patetice pentru a smulge privitorilor râsete eliberante. Iar întreaga povestire prezintă totodată aerat şi lin o parte din trecutul românesc. Doar dacă ştii ce însemnătate avea un salam în reţeaua dictatorială, doar dacă ştii că era rezervat doar pentru înalţii demnitari şi inaccesibil marilor mase, poţi înţelege povestea. O „piesă contemporană bună, tricotată manual care, subtitrată, ar putea avea succes în vestul Uniunii Europene, un musical cu rol de ambasador cultural al României. Genial ... sau?„