Monologurile lui Bergman

Ingmar Bergman – Strigăte şi şoapte
Regia: Andrei Şerban

Pentru unii, Ingmar Bergman este pur și simplu teatral, în sensul malign al cuvântului. Personajele lui folosesc mai degrabă monologul decât dialogul și, uneori, preferă să privească obiectivul camerei sau un punct indistinct și nu interlocutorul. Cunoscătorii biografiei regizorului suedez ar putea interveni: fiind deopotrivă regizor de teatru și de film, modul în care el a lucrat cu actorii nu a fost niciodată distinct, la trecerea dinspre un gen spre altul. Andrei Șerban pare să dedice punerea în scenă a filmului Strigăte şi şoapte la Teatrul Maghiar din Cluj tocmai acestui Bergman teatral, ocazional întors spre sine ca regizor de film. Cei care nu înțeleg lucrurile explicit de pe afișul spectacolului se pot convinge în ultimele lui momente, atunci când echipa de actori face o plecăciune scaunului regizoral (gol) al lui Ingmar Bergman. Între timp, pe fundal se proiectează scena finală a filmului. Mai mult, protagonistul spectacolului e Ingmar Bergman însuși: Zsolt Bogdán intervine cu replici, cu indicații în timp ce spectacolul se desfășoară, așa încât pe scenă se joacă textul filmului Strigăte şi şoapte, într-o repetiție imaginară a piesei. Adăugat textului, personajul Bergman e rezultatul unui colaj marca Andrei Șerban: fragmente de text sunt preluate din autobiografia lui Bergman, Lanterna magică, din scrisoarea deschisă trimisă actorilor odată cu scenariul filmului, în 1972, plus surse mai puțin sigure, printre care s-ar putea număra, de pildă, extrase din jurnalul ţinut în timpul filmărilor de ataşatul de presă al filmului, Lars-Olof Löthwall. Acest Bergman de hârtie e contradictoriu până la anihilare: histrionic, ocazional frivol în timpul repetițiilor, el începe cu un monolog despre ce înseamnă pentru sine personajele filmului și termină cu un monolog despre film și artă, în care se strecoară și un omagiu lui Tarkovski. Pe de o parte, Bergman uman, poate prea uman, pe de alta, Bergman estet, excesiv și neverosimil de estetizat. Nu poți să nu bănuiești că Andrei Șerban țintește înspre ceva mai abstract, înspre o apologie pentru artist în general. Evident, sursa este verificabilă (autobiografia lui Bergman), dar în acest monolog portretul rezultat este unul din care s-a extirpat tot ceea ce nu e Bergman artistul. În opoziţia dintre un Bergman uman, pe platou, şi un Bergman profund, în gândurile pe care le lasă să transpară, rezultă un Bergman parţial, o imagine despre Bergman care poate fi atribuită unei percepţii de generaţie.

Foto din film: Bo-Erik Gyberg

Foto din piesa de teatru "Strigăte şi şoapte”, A. Şerban

Bergman nu a fost niciodată receptat uniform. Lucrul a devenit cel mai ilustrativ în 2007, când criticul de film Jonathan Rosenbaum a scris o diatribă împotriva a ceea ce el considera a fi un regizor canonizat pe nedrept. Vocile celor care s-au ridicat să-l apere pe Bergman, care murise cu câteva luni înainte, nu au fost puţine, iar concluzia cea mai interesantă desprinsă din polemică de istoricul David Bordwell e aceea că, luând în considerare numai exemplul Statelor Unite, au existat cel puțin două generații care l-au receptat pe Bergman. Întâi, cea a anilor 50, pentru care Bergman reprezenta extravaganța, alternativa la neorealismul italian, şi nu numai. Apoi, o a doua generație, a sfârșitului anilor 60, poate a începutului decadei următoare, pentru care Bergman reprezintă deja emblema filmului intelectualizat, excesiv, forțat. Uneori, acelaşi filme pot servi la definirea în termeni contradictorii a lui Bergman, în funcţie de generaţia din care face parte cel care se raportează critic la regizorul suedez. Desigur, ţintele preferate, fie pentru elogiu, fie pentru invectivă, sunt uşor de delimitat temporal: de la succesul lui cu care-şi începe cariera internaţională, Zâmbetele unei nopţi de vară din 1955 şi până la renaşterea lui artistică, în 1966, cu Persona, pe parcursul unei decade Bergman creează filmele lui „canonice”. Filmele din afara acestei perioade, cum e cazul lui Strigăte şi şoapte, sunt şi mai vulnerabile la argumentele celei de-a doua generaţii, care disecă fără milă relaţiile torturate şi angoasa existenţială bergmaniană. Drept urmare, Bergman are deja creat un portret stereotipizat, uneori grotesc: în 1968, în Statele Unite apare un scurt-metraj, Porumbelul (De Düva), care ridiculizează, într-o engleză cu terminații presupus nordice, tocmai cele două filme care îl făcuseră faimos pe Ingmar Bergman pe teritoriul anmerican, A șaptea pecete și Fragii sălbatici; de data aceasta, Moartea juca badmington cu victima ei. Acest nou public (din care fac parte şi unii critici) va fi mai sensibil la parodia bergmaniană decât la filmele lui. În zadar fidelii critici de la Cahiers du cinéma îi apără compensativ și filmele mai puțin reușite, aşa cum Truffaut scrie în 1973 elogios nu doar despre Strigăte şi şoapte, ci și despre un film anterior, mult mai slab, un exerciţiu de orgoliu, Ritul, din 1969. Odată aplicată, eticheta de „estet” nu îl va mai părăsi pe Bergman, într-o perioadă când el reuşeşte foarte greu să găsească sprijin financiar pentru proiectele lui; Bergman va filma de altfel din banii proprii acest film dens, sumbru, discordant care este Strigăte şi şoapte. Va fi unul dintre ultimele lui succese internaţionale.

Foto din film: Bo-Erik Gyberg

Foto din piesa de teatru "Strigăte şi şoapte”, A. Şerban

Dacă reputaţia de regizor conceptual pare să se formeze din cauza unui nou public, e la fel de adevărat că, după Persona, Bergman pare dispus să încerce excesul în orice formă; trucurile regizorale pe care le utilizează îl fac contemporan cu o generaţie pentru care filmul devenise o formă de artă narcisistă, autoreferenţială. În O pasiune, în 1969, Bergman intercalează în corpul poveştii interviuri (uneori) improvizate cu actorii filmului, în care aceştia vorbesc despre cum se raportează la propriul personaj. În continuarea acestor filme, punerea în scenă a lui Andrei Şerban pare la locul ei, cu un prolog pirandellian à la Şase personaje în căutarea unui autor şi cu un text pe care publicul îl urmăreşte aşa cum ar urmări un scenariu. Altfel spus, în 1972, Bergman ar fi putut să-şi trateze textul şi în felul acesta; nu a făcut-o, iar elogiile critice au venit şi ca urmare a controlului strict pe care Bergman şi-l impune pentru Strigăte şi şoapte, probabil unul din ultimele filme care reuşeşte să evite artificialul. Desigur, personajele suferă pe ecran fără oprelişti, iar filmul e greu de urmărit, întunecat şi pesimist, dar scenele se derulează precis, controlat, cu răceală, şi e nevoie de magia lui Sven Nykvist pentru a spune în câteva cadre tăcute povestea încă din primele minute. Filmul lui Bergman e o operă vizuală, un exerciţiu în miniatură; adaosurile lui Andrei Şerban amplifică, întrerup, distanţează; Bergman redevine excesiv. E adevărat că Andrei Şerban îşi ia puţine libertăţi faţă de text, printre care inserarea unor aluzii la figura christică referitoare la Agnes, sora muribundă. Totuşi, trecerea de la un film vizual despre timp la un metatext despre creaţia artistică e un pas destul de riscant pe cât e de curajos, iar publicul vede în fapt un Bergman mai artificial pe scenă decât în film. Alegerea lui Zsolt Bogdán pentru rolul regizorului şi gluma lui Andrei Şerban, care îl plasează pe Ingmar Bergman în toate rolurile masculine din Strigăte şi şoapte, pot părea interesante, cel puţin unui spectator dispus să se distanţeze ironic de filmul lui Bergman şi să accepte faptul că omagiul poate fi pe jumătate sincer, pe jumătate cu un zâmbet în colţul gurii. Mai mult, echipa de actori de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj e credibilă în toate scenele, cu o menţiune specială pentru Kató Emőke, perfectă în rolul surorii mai mari, Karin, în timp ce rolul regizorului care îşi joacă personajele e, fără îndoială, unul care necesită exerciţiul cameleonicului, al trecerii de la o nuanţă la alta. Pe de altă parte însă, spectacolul oferă un Bergman vulnerabil la toate criticile de estetism şi preţiozitate. Trebuie să admiţi că Ingmar Bergman e Artistul, pentru a aprecia notele de subsol finale introduse de Andrei Şerban la personajul Bergman. E probabil felul regizorului român de a spune că spectacolul acesta poate fi vizionat doar în complicitate, între cei care iubesc destul filmele lui Bergman pentru a accepta un film tradus în limbajul scenei împachetat într-un eseu autobiografic. Ceea ce e un alt fel de a spune că aceia care vor refuza complicitatea sunt aproape sigur excluşi.