Mobilitatea ţesuturilor afective

Nu sînt adepta parantezelor personale sau a excesului de culoare personală în cronica de teatru, literară etc., dar e vremea să mărturisesc că la spectacolul cu Fanny Ardant am avut unul dintre rarele puseuri de naționalism. Văzînd cît de profi e franțuzoaica și pe scenă, mi-am șoptit în barbă că și noi avem actrițe de aceeași talie. Și chiar ceva pe deasupra. Mai ales că în spate auzeam vocea Olgăi Tudorache. Mi-am adus aminte de momentul acela la Niște fete de Neil LaBute, produs de Teatrul „George Ciprian” din Buzău și Asociația Culturală „Catharsis”. O singură concluzie după cele cinci scene, cu  protagoniste diferite: avem actrițe excepționale. Talente, nu glumă!

Azi, cînd trendul se îndreaptă predilect către teatrul vizual, în care regizorul plimbă actorii cu corpul cît mai expresiv posibil printre lumini de efect, să te întorci la fundamentul acestei arte - actorul care, față în față cu publicul, transmite adevăruri despre natura umană la modul cel mai halucinant-credibil -, seamănă cu o tăvălire regeneratoare în apele primordiale. Și dacă cinci actrițe dintre care numai una arhiexperimentată, Catrinel Dumitrescu, reușesc să se mențină la pragul excelenței, cauza nu poate fi decît harul și onestitatea regizorului Cristi Juncu. O figură atipică pentru peisajul nostru teatral unde fiecare, practicant sau chibiț-comentator, se visează următoarea bombă mediatică, depunînd toate eforturile la picioarele zeul suprem: Vizibilitatea. La Juncu, dimpotrivă. Nu ostentația, ci discreția, seriozitatea, consecvența, profesionalismul și o doză substanțială de bun-simț. Un regizor care are modestia (pentru cei care au uitat, aceasta face parte din setul de valori fundamentale), de a se pune în umbra textului. Împreună cu prietenul lui, Vlad Massaci, Juncu are un fler excelent pentru teatrul contemporan pe care îl traduce cu o ureche extrem de fină. E unul dintre exemplele cărora scena românească le datorează pătrunderea textului de azi din lumea largă. Și totuși, de cîtă poezie a știut să acopere puținele texte clasice montate, „Avarul” și „Furtuna”!

În modelul egolatru, anti-moral, anti-colegial al teatrului de la noi, Cristi Juncu, împreună cu prietenul său Vlad Massaci, arată ca niște repere morale, exemple perfect atipice de regizori care își văd de treabă cu seriozitate, la o distanță elegantă de sportul preferat al multora: datul colegial la gioale. Evident, să amesteci eticul cu esteticul e un terci nedeontologic, dar îmi face plăcere să dau expresie  admirației pentru acest tip de comportament. Gata cu divagația!

În cele cinci scene din Niște fete, un bărbat cu mobilitate emoțională, scriitor și profesor de literatură, expresiv în etalarea afectelor și inducerea seducției, își organizează viața după același pattern: amant sau partener serios pe o perioadă considerabilă, după cîțiva ani, dispare fără urmă. Fie că a găsit pe altcineva, fie că a fost prins de soțul uneia dintre iubite, decanul care îl angajase, și s-a temut de încurcături, fie că... nu contează! Cauze, cum știm, eterne. Înainte să se însoare, decide să se întîlnească cu cele mai importante cinci „foste”. Doar-doar o mai găsi ceva stimulente pentru scris. În rolul acestui intelectual al zilelor noastre Vlad Zamfirescu construiește un bărbat la mijlocul vieții, devitalizat, ușor obosit de antrenamentul afectelor și de toate traiectoriile lor posibile. Scrupulele sale sînt mărunte (proaspăt părăsitelor le dă telefoane de zece secunde, fără să vorbească) și ușor de gestionat. Spre final va avea revelația răului îndelungat, în aparență inocent, urmată de o severă descărcare emoțională. Pus față în față cu fata care la unsprezece ani îl învestise cu toate speranțele și așteptările, personajul traversează climaxul remușcării.

Femeile întîlnite cumulează cinci studii ale feminității, excepțional distincte. Cinci încîntătoare performanțe actoricești. După fata inteligentă din „subUrbia” de Eric Bogosian și după copila cuminte și cinstită din „Shape of Things” (tot) de Neil LaBute, Irina Velcescu joacă discret și întru totul credibil logodnica din liceu a protagonistului, femeie absolut normală, onestă și înțelegătoare, care se străduiește din răsputeri să-și controleze emoțiile și să se mențină la limita decenței.

După rolul principal din „Melancolie” de Sarah Ruhl, tînăra Cristina Florea, absolut încîntătoare, se dovedește o forță a feminității, avantajată de frumusețe, talent și o energie interioară distinctă. Actrița conturează o iubită fascinantă, neconvențională, autentic lascivă, cu rîs gîlgîitor, dispusă să își asume și plăcerea, și libertatea. Un personaj cum rar se vede pe scenele românești, menținut la limita exactă dintre femeia inteligentă și erotiza(n)tă.

A treia, deșteaptă, profesoară de literatură ca și el, e singura care îl domină fără drept de apel. Soțul său, acum decan, îl angajase în tinerețe. Odată prins după ce i-a sedus nevasta, o abandonează fără urmă. Catrinel Dumitrescu elaborează un personaj delicios, femeia cea mai stăpînă pe sine, care, rece și dulce, vine pregătită să-l umilească. De vreme ce și-a găsit scenele de sex transcrise în roman, universitarei îi e teamă că în curînd va trebui să le și predea. Cu joc reținut și dozaj la nuanță, actrița construiește momente de umor veritabil.

Într-o interpretare magnetică, a patra prezență feminină, Andreea Vasile, e o adevărată revelație. Fără nici o încredere în fostul iubit, doctorița îi demontează minciunile șăgalnic. Artista propune un tip special de feminitate, aglomerație de energie interioară ținută în frîu și ironie lipsită de cinism. O singură deturnare de la regula autoimpusă de a nu ceda emoției: rememorarea ireversibilei distrucții generate de abandon, cînd o parte din ființa celui părărsit se necrozează ireparabil. Răul anesteziat de timp, care a măcinat pentru totdeauna țesuturile afective și încrederea în posibilitatea împlinirii, se transformă în epuizare și amorțeală afectivă.

După atîtea greșeli de neiertat, climaxul distrucției pare inocent. Evoluția firească a unei fetițe de 11 ani e răsucită de gestul inconștient vătămător al băiatului de 18. Cu un comic de bun gust, Diana Cavallioti joacă fata nu foarte deșteaptă, dar curioasă, plină de miez feminin, gata să absoarbă viața prin toți porii ei tineri. După rolurile din „Deformații” (Teatrul LUNI de la Green Hours) sau Gertrude („Hamlet”, Teatrul Metropolis), frumusețea grațioasă a acestei actrițe nu mai e o surpriză. Uimirea vine însă de la gradele de diferență față de celelalte roluri debordînd de feminitate într-o montare care scalează relațiile umane și erotice.

Cînd rîndurile de la Sala Studio a Teatrului „Nottara” (unde s-a jucat spectacolul destul de lung) sînt atît de puțin ridicate, urmărirea actorilor care stau 90% din timp așezați a obligat publicul la o epopee a „zăritului”, repede transformată în foială stînga-dreapta, înainte-înapoi, enervantă și pentru spectator și pentru cei din jur. Cu toate acestea, montările lui Cristi Juncu, unul dintre regizorii români, mai puțini decît degetele de la o mînă, la care actorii evoluează la maximum de potențial, rămîn o bucurie atît de rară!