Mizantropul lui Gábor Tompa, un pariu încă necâștigat

Cât de importantă este piesa care deschide o stagiune teatrală? Chiar și atunci când se crede cu tărie că o primă impresie poate fi corectată de următoarele reprezentații, chiar și în cazul unor motive întemeiate care conduc la montarea ei într-un moment anume (cazul de față), consider că alegerea autorului, a textului și maniera de punere în scenă sunt la fel de importante ca felul în care reușesc actorii să se mobilizeze după pauza destul de lungă din timpul verii.

Destul de mediatizat și așteptat de către publicul ieșean (mai ales după deschiderea nonconformistă și de bun augur a stagiunii Operei  - aflată de puțin timp sub conducerea lui Beatrice Rancea), spectacolul după Mizantropul lui Molière ar fi trebuit, probabil, să ofere o imagine asupra direcției către care se îndreaptă teatrul din Iași.

O piesă de factură clasică în viziunea unui regizor „aflat pe val”, cu montări care au deschis stagiunile a nu mai puțin de trei importante teatre din țară, distins cu trei premii Uniter și care e directorul de program al Facultății de Regie la Universitatea din California era menită succesului. Numai că în teatru, ca și în viață, rareori individualitățile puternice sau „titrate” reușesc să formeze o echipă. La fel și în cazul de față: regizorul Gábor Tompa a lucrat alături de Andrei Both (nominalizat la Irish ESB Award pentru cea mai bună scenografie a anului 1999 în Irlanda), Judith Dolan (premiul Tony pentru cel mai bun designer de costume în 1997), actorul Sorin Leoveanu, de la Teatru Național din Craiova (un nume după Hamletul în regia lui Vlad Murgu) și actori ai Naționalului ieșean, dintre care unii cu roluri foarte bune în stagiunea trecută: Emil Coșeru în Comedia dragostei și-a urii, Constantin Pușcașu - Rinocerii, Horia Veriveș - Oameni de nimic, Doru Aftanasiu în Negustorul de timp etc. Și totuși ceva nu s-a legat, ritmul a fost lent, actorii parcă epuizați, lăsând impresia că ei înșiși nu cred în totul reprezentației pe care o susțin.

O primă problemă ține de relația dintre maniera de a se scrie teatru în clasicismul francez (versuri lungi, declamative, tirade care să evidențieze concepția personajului sau dilemele interioare) și capacitatea spectatorului contemporan de a empatiza cu aceasta retorică uneori grandilocventă. Mai e și traducerea din franceză, nu întotdeauna fericită, cu rime care sună astăzi stângaci și accentuează latura emfatică a  discursului. Este riscul opțiunii pentru Molière și dorința regizorului de a păstra la nivelul enunțării (în cazul de față nu total, dar în cea mai mare parte) canonul secolului al XVII-lea împănat însă nefericit cu un argou ce nu poate trezi decât iritare.

A doua problemă a fost lipsa unității de viziune. Mizantropul lui Gábor Tompa nu a fost nici o reprezentație care să propună o adaptare modernă, nici una care să recreeze atmosfera de la curtea franceză. Dorita modernitate nu a convins, intrând în tensiune cu inflexiunile versului rimat și generând impresia (pe alocuri acută) de ridicol al personajelor. Se produce un vizibil hiatus între tăietura rigidă a costumelor, corpul sumar protejat de un șort sau un prosop de baie, dezvelirea sânilor de către Célimène și semitransparența fustei, prezența pianului, a uriașului candelabru și a sfeșnicelor, uruitul cumplit din final care dezmembrează simbolic spațiul de joc pe de o altă parte și, pe de altă parte, enunțarea specifică secolului lui Molière: tirade grandilocvente, dimensiunea didactică explicită, cadența artificială a anumitor replici, personajele care perorează prea mult sau nu sunt suficient de bine configurate. Categoric, Alceste, omul care nu admite compromisul, care nu poate rosti altceva decât crezul inimii și gândul minții e o conștiință care anticipează dramele personajelor frânte, ale marilor inadaptați din literatura rusă și nu rămâne ancorat în spiritul secolului în care a fost creat. La fel de actuale sunt și celelalte tipologii: de la „cocheta grațioasă” (devenită mondena  de astăzi - ușor frivolă, un pic spirituală, suficient de lucidă și nu întru totul lipsită de inimă, deci „ușor” îndrăgostită) la fanfaronul cu pretenții literare și influență în lumea bună, de la prietenul umil la ”cața” atotcunoscătoare și „bine intenționată”. Personajul interpretat de Sorin Leoveanu e un chinuit ce are ceva din ratații sublimi ai lui Cehov, dar retorica îi surpă autenticitatea. Actorii nu pot anula impresia unei anumite falsități a situațiilor esențiale în care trăiesc personajele. Fiecare în parte e o prezență, dar lipsește tușa individualizantă a întregului și energia unei existențe consistente  în spațiul de joc. Cred că fisura vine din faptul că nu există o opțiune clară nici pentru atmosfera epocii lui Molière, nici pentru definitiva ruptură. Gábor Tompa pare a dori să minimalizeze dimensiunea comică, făcând din Alceste un personaj tragic prin forța cu care crede în onoare, prietenie, iertare, sinceritate într-o lume cu suflete demult putrezite și sensibilitate atrofiată. Dar atâta timp cât personajul e scindat între „rațiune și simțire”, între credința interioară fermă și vulnerabilitatea dată de pasiunea pentru Célimène, nu poate rămâne egal cu sine însuși, iar principiile lui sunt invariabil atinse de rigiditate mortifiantă. Éliante e în aceste condiții doar o umbră lipsită de consistență (prea unilateral construită ca dublu simplist și fără profunzime al protagonistului), prietenul Philinte și toți ceilalți sunt personaje ce gravitează în jurul celor doi, rămânând într-un fundal al atmosferei și atât. Personajul feminin dobândește în viziunea regizorală a lui Gábor Tompa o undă de mister, pare a trăi o dramă, dar Silvia Helena Schmidt nu are forța de a susține - suficient de credibil - aceste multiple fațete ale personajului: cochetărie, inteligență, slăbiciune, pasiune autentică, pendulare între abnegație și frivolitate  luciditate, astfel încât personajul lasă impresia unei anumite incoerențe. După rolul corect, dar nespectaculos făcut în Fluturii sunt liberi și cel foarte bun din Rinocerii așteptam un plus de flexibilitate și mai multă încredere în posibilitatea de a interpreta fațetele multiple ale lui Célimène. Poate reprezentațiile următoare îi vor actriței încredere în puterea de a interpreta registre variate și vor conduce la o imagine unitară asupra personajului.

Imaginea inițială a lui Alceste, adunat în sine sub povara lumii, ca și fațetele universurilor-colivie cu oglinda lor care în care se reflectă frânte gesturile personajului sunt de o mare putere de sugestie. Tonalitatea gravă a viorii alternând cu ritmurile de pian punctează interesant viziunea regizorală. Același rol îl au geometrizarea spațiului de joc - în concordanță cu sugestia iubirii ca vulnerabilitate - și apocaliptica pierdere a coerenței spațiului din final - în strânsă legătură cu prăbușirea personajului.  Toate aceste elemente, de o pregnantă modernitate sunt însă dublate de altele care par mai degrabă a face concesii unui gust facil; ele ar putea fi înțelese din perspectiva sugerării unei atmosfere de decadență a moravurilor, dar e un prea mult care ajunge să augmenteze faliile de ruptură între diferitele niveluri de construire a reprezentației, alterându-i coerența.

Jocul actorilor a fost în ansamblu bun, dar nu convingător. Dacă Horia Veriveș a afișat aceeași poză din spectacolele stagiunii trecute, jocul Dianei Chirilă sau al Andreei Boboc a fost plat, pe alocuri afectat. Am remarcat încă o dată disponibilitatea de a juca în gamă diversă a actorilor Naționalului ieșean, în ciuda unor mici ezitări, dar dificultatea de ”a se conecta” la tonalitatea majoră impusă de o personalitate puternică (Sorin Leoveanu) a fost vizibilă.  Astfel, dacă Alceste-ul interpretat de Sorin Leoveanu e destul de aproape de un dramatism de sorginte modernă, în ansamblul, Mizantropul lui Molière din această stagiune ieșeană pare un pic din altă parte.