Miros enorm şi aud monstruos

România? Miroase urît. O țară de mitocani, indiferent de sex. Oamenii vorbesc tare și se împing. „Nesimțita aia", „prostul ăla"... Celălat e desconsiderat apriori. O nație cu agresivitatea dată la maxim chiar cînd tace. Fără mize importante, principalul scop al locuitorilor e să se sape veșnic unii pe alții. Cei mai mulți sînt săraci, needucați și ineficienți. În emigrație, fac treburile cele mai murdare. Ne-am consacrat ca menajere și căpșunari. Rămași aici, șansa să-și achite datoriile e de găsit doar în trafic: de droguri, de carne vie etc. („Hai, că românul se descurcă!"). Toată România, cu mic cu mare, îmbîcsită de fasonul imuabil agresiv al concetățenilor, vrea să plece: „I had enough. România! Te pup"...

Nu vă speriați! În noua premieră de la Teatrul Național din Iași, „România! Te pup", de Bogdan Georgescu, în regia lui David Schwartz, lucrurile nu se spun explicit. Chiar așa, cu toate ingredientele unei piese sociale, patetismul e exclus. Dramaturgul e talentat, generalizările se deduc din context.

O tînără pe nume Vasile se dă de ceasul morții să obțină o bursă în SUA (Andreea Boboc cu o interpretare plină de acuratețe). O veterană de război (Georgeta Burdujan) jinduiește să se stabilească în Germania la rudele mai tinere. Pentru a-și recupera casa ipotecată, un bărbat (Teodor Corban) a cărui soție e menajeră în Italia intră într-o combinație cu (probabil) droguri traficate prin Turcia. Poveștile lor se intersectează în drum spre București, de unde fiecare continuă spre „străinătatea lui", într-un compartiment de tren. Decupat punct cu punct din spaţiul mioritic. Totul pute, zgîlțîie, zdruncină. Geamul e stricat, plouă înăuntru. Relația între călători ia forma respingerii și a înțepăturii continue. Exemplar pentru România! Dramaturgul și regizorul dilată situații definitorii. Fenomenele se nasc sub ochii publicului, perfect recognoscibile (de ex. ceferistul care controlează frînele trenului), dar mereu surprinzătoare. Spectacolul e împînzit de scene multe, bine condensate și bine îmbinate, cu locurile comune ale brand-ului de țară: eterna vînzătoare scîrboasă, discuția cu vecina ciufută, coada la vize pentru SUA, plus țiganca din față, interviul pentru bursă, suculenta întîlnire a interlopilor în mașină (savuros Vlad Volf în micuțul mafiot cinic și pragmatic). Cu alte cuvinte, un extras al relațiilor interumane mioritice, unde fiecare se consideră mai bun și mai îndreptățit decît ceilalți. Lucrurile se termină matematic cu violență explicită sau latentă. Orice prilej e bun pentru etalarea mitocăniei. Vînzătoarea de bilete de tren - adică angajata unei societăți în care suma întîrzierilor dintr-un an ajunge la peste doi ani -, transformă orice informație necesară plătitorilor de bilet în capital de putere. Cu un triumfător „Trenul pleacă cînd vreau eu", îi rupe tinerei legitimația de student (Biatrice Cozmolici cu un arțag exemplar). Din asemenea „țară de handicapați" - cum răspunde Vasile -, cu relații interumane imunde, toți vor să plece. Locuitorii ei se poartă ca și cînd România ar fi doar cadru de tranziție, un Purgatoriu din care nu știu cum să scape mai repede și unde nu găsesc necesar să construiască ceva. În compartiment, cei trei se ceartă ba să deschidă geamul că nu e aer, ba să-l închidă că e curent, ba să schimbe locurile pentru că bătrînei nu-i place să meargă cu spatele. Axiomatic, fiecare dialog e o înfruntare iar interacțiunile exclud premisa vreunei înțelegeri. Atmosfera românească reiese din aruncături de condei, în cadre de concizie filmică, fără dezvoltare dramatică, dar cu relevanță sută la sută.

Acum doi ani, cu unul dintre cele mai puternice spectacole pe text contemporan din ultimul timp - „Butoiul cu praf de pușcă" -, David Schwartz se număra printre incontestabilele vîrfuri ale unei generații UNATC de excepție. Talentul de atunci se regăsește în ironia polisenzorială (a scenelor, mirosurilor, sunetelor) din „România, te pup", spectacol multimedia, dacă îl considerăm în accepția literală - „care se exprimă prin multe medii" -, din care tradiționalul video lipsește. Ingeniozitatea regizorului găsește elemente inedite pentru a scufunda spectatorul cu ochii, nasul și urechile în binecunoscutul univers românesc. O orchestră compusă din trei băieți și două fete, chibiți, recuziteri, comentatori de pe margine (cu hîrtii pe care se citește „Paranoia", „Prea mult TV" cînd bătrînei deportate i se pare că telefoanele se ascultă încă) generează pe scenă, la vedere, zgomote și mirosuri din ambianța națională. Și cum una dintre cele mai tari componente ale specificului mioritic de azi e mirosul, sub nasul spectatorilor se toacă ceapă, se pisează usturoi, se desfac conserve de pate de ficat sau pește, se toarnă muștar, se cojește o portocală, se dă cu spray deodorizant, se deschid esențe de rom și de vanilie - totul împins de ventilatoare către nările publicului. O mostră din mirosul neaoș al țării.

Aici stă marele merit al spectacolului. O realitate vie auditivă și olfactivă se naște sub ochii publicului în toate formele și componentele ei, în afara celor obișnuite ale teatrului, situații și dialoguri. Platformele mobile cu decor (scenografia Adrian Cristea) se îmbină și se recombină la vedere. Cei cinci le deplasează, le rotesc, le aduc în prim plan. Dacă bătrîna se plînge că pisoiul lasă păr, părul se vede plutind prin aer, pe sub reflectoare. Oricum, Șumutică miorlăie toată vremea. David Schwartz optează pentru naturalism redivivus, antidot la realitatea artificială de azi cu stimuli video, lasere etc. Aproape totul se reproduce prin intermediul corpului omenesc, inclusiv dulapul de pe care sare pisica. Membrii orchestrei (Clement Alexandru Arnăutu, Florin Caracala, Biatrice Cozmolici, Mirela Nistor și Vlad Volf) recompun și ambianța națională, interpretînd toate personajele cu care se intersectează cei trei: șmecherașul care face afaceri cu bărbatul, vecina bătrînei, comisia pentru viză de la ambasada SUA, vînzătoarea de bilete CFR.

Dar cea mai spectaculoasă parte ține de coloana sonoră (muzica, Bobo Burlăcianu de la Fără Zahăr), confecționată, cu o inventivitate de zile mari, din te miri ce: crătiți, ștampile, apă turnată într-un lighean. Se bate și se scutură orice: paharul se dă pe răzătoare, capsatorul țăcăne obsesiv, telurile se lovesc de oale. Totul se reproduce sub privirea impenetrabilă, înghețată a orchestrei: glasul roților de tren prin bătaia în valiza veche de piele contrapunctată de scuturatul ritmic al unei lăzi cu beri; scrîșnetul roților prin buza unei căni rotite pe o farfurie de ceramică, scîrțîitul frînelor, ploaia căzută în compartiment, zgomotul unei mașini care trece în viteză pe lîngă cei care discută. Impresia e de zgomot real, nu de conservă artificială. La mii de ani distanță de armonie, ritmurile sugerează suspans, angoasă, obișnuințele noastre sonore sau agresiunea continuă pe care o trăim zi de zi.

Categoric, regizorul David Schwartz știe cum să surprindă publicul. În eterna noastră Românică, el miroase enorm și aude monstruos. Dar privirea nu-i este nici gravă, nici derizorie, nici măcar accentuat critică. Imposibil, însă, ca acel univers pe care îl recunoaștem cu toții, cum ne recunoaștem și reacțiile subiective în fața „splendidelor" lui situații, să nu acceseze orice spectator. Asta da, adecvare la obiect!