"Miriam W" sau cel mai neafrimian "Afrim"

Foto: Radu Afrim

Deși unii îl acuzaseră că a început să se cam repete, iată că Radu Afrim nu s-a...afrimizat. Cel mai nou spectacol al său, "Miriam W", montat la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiești, pe textul scriitoarei israeliene Savyon Liebrecht, este, de departe, cea mai atipică creație a sa. Sclipiciul, show-ul, (auto)ironia, song-urile cu versuri funny marca Afrim  care făceau nu numai deliciul spectatorilor, ci și zeci de mii de vizualizări pe you tube, au dispărut complet din această nouă montare. "Miriam W" este un spectacol sobru, în care tragicul nu mai este deloc diluat de comic cum se petreceau îndeobște lucrurile în creațiile lui Radu Afrim. Spectatorul primește "loviturile" textului direct în plex, fără menajamente, iar drama personajelor este ca un monolit de neclintit. Aerul din casa lui Miriam W este de nerespirat, rănile trecutului supurează încă și par să se transforme  dintr-o clipă în alta în cangrenă. Duhurile morților sunt mereu prezente printre cei vii, acuzându-i parcă pe cei rămași în viață pentru cei câțiva ani în plus trăiți pe pământ. Casa aglomerată de mobile (de mobilă și durere, am putea spune) pare un mormânt, fiind situată la propriu sub pământ. Ce poate face o adolescentă când simte că se sufocă lângă o mamă care și-a transformat dormitorul conjugal în altar pe care-si pune viața jertfă morților ei de la Dachau și de la Auschwitz, lângă un tată din ale cărui idealuri comuniste nu a mai rămas decât strania plăcere de a colecționa cuie și lângă o mătușă care așteaptă cu sufletul la gură moartea surorii ei pentru a-i lua bărbatul? Fata nu poate decât să fugă pe acoperișul casei, unde, în sfârșit, respiră în parcul crescut deasupra casei lor, asemeni vegetației sălbatice de prin cimitire. Iar când lucrurile devin de nesuportat, fetița ce vrea o viață normală, dusă alături de oameni vii, nu poate decât să fugă mâncând pământul, să plece cât mai departe. Depărtarea  și negarea nu-i aduc însă tămăduirea. Întoarsă după 20 de ani în casa copilăriei, amintirile ies din pereți și din mobilă, iar duhurile își fac sălaș în sufletul ei, copleșind-o, posedând-o.

Radu Afrim s-a concentrat în acest spectacol pe munca cu actorul, fiecare rol pare muncit cu o răbdare de artizan, până la cea mai fină nuanță. Clara Flores în rolul mamei ce iubește mai mult morții pare parcă desprinsă din tragedia greacă. Ion Coman e tulburător în rolul bărbatului neputincios,  făcut sendviș între cele două surori care și-l dispută. Ada Simionică are ceva de personaj cehovian în hotărârea cu care neagă realitatea și trăiește în "Moscova" ei, în lumea perfectă din reclamele americane în care ea e frumoasă ca un star hollywoodian și iubită de bărbatul surorii ei. Florentina Năstase (Miriam tânără) și Oxana Moravec (Miriam matură) se completează perfect, dând formă și consistență unui personaj surprins în momente diferite ale devenirii sale. Sobru, sec, construindu-și rolul cu economia de mijloace dobândită din experența sa cinematografică, Andi Vasluianu este excepțional pe post nu numai de martor ci și de rezoneur. Personajul lui funcționează ca o hârtie de turnesol ce reușește fără greș să scoată la iveală și să rostească adevărul.

Iuliana Vîlsan, proaspăt laureată cu Premiul UNITER pentru scenografie, reușește din nou un decor fabulos: o nouă casă (a treia pe care o creează în șirul colaborărilor sale cu Afrim), cu camerele "asortate" cu personalitatea celor ce le locuiesc, dominată de o rozetă din lemn masiv cu o sofisticată dantelărie de ornamente arabe, ce funcționează în spectacol ca vitraliu.