Mircea Tiberian: „Singurul trandafir care a ieşit cu totul din comun în muzica românească este George Enescu, în rest, avem numai floricele…”

Rosa das Rosas s-a născut din dorinţa lui Mircea Tiberian de a realiza un proiect autentic în peisajul muzical românesc. Alăturând spaţii îndepărtate ale muzicii occidentale şi traversând, în acelaşi timp, o întreagă istorie a muzicii, artistul oferă alături de Maria Răducanu (voce) şi americanul Lisle Ellis (piccolo bass), un album de jazz unic în România. Muzica instrumentală şi vocală alternează între piese catalano-provensale, cântece arhaice româneşti şi momentele de improvizaţie. În final, a apărut Rosa das Rosas, un experiment muzical marca Mircea Tiberian.  

Care este povestea albumului Rosa das Rosas?

Încă de la primele albume realizate cu Maria Răducanu, Viaţa lumii şi Lumini, am atacat repertoriul de muzică veche românească, dar niciodată nu am trecut de zona folclorului românesc, deşi bineînţeles că nici până acum nu am cântat folclor pur, ci muzica zilelor noastre cu teme preluate din această zonă. Ascultând-o pe Maria care se extinsese spre zona de muzică spaniolă, m-am gândit că se poate naşte un proiect care să nu fie exclusiv românesc. Atunci am căutat câteva cântece care să se potrivească atât cu vocea Mariei, dar şi cu felul ei de a cânta, pentru că până la urmă, ea este actorul principal. Indiferent cine face orchestraţia şi ce se întâmplă în jurul ei, vocea captează atenţia întotdeauna, mai ales prin cuvânt. Nu ne place să cântăm versuri stupide şi lipsite de însemnătate, de aceea am ales nişte lucruri profunde şi am făcut câteva schiţe. Cu Lisle Ellis cântasem cu un an în urmă în trio şi ar fi fost foarte interesant şi acum, dar, din păcate, nu am avut bani să aducem şi toboşarul la Bucureşti. Am avut însă ocazia să avem un turneu de patru-cinci spectacole şi două zile de înregistrări. De altfel, afinităţi între mine şi Lisle Ellis existau deja, comunicam des cu el, în scris ce e drept, pentru că el trăieşte la New York, iar cu Maria colaboram deja de peste un deceniu. Spaţiul iarăşi este foarte interesant, eu cred că este unic şi mulţi muzicieni străini mi-au spus că proiectul ar trebui continuat, numai că nu sunt mijloace.

Care sunt aceste mijloace care vă lipsesc pentru a promova proiectul?

Lisle nu este chiar un nume cu care să umpli sălile în Occident, noi avem anvergura muzicală pe care o avem, dar, din păcate, ne-am născut în România şi nu putem coaliza nişte forţe de producţie care să ne permită să circulăm cu proiectul. Aici, în România, e greu de făcut, adică nu mai mult de două-trei cluburi şi tocmai de aceea, atât eu, cât şi Maria, am trecut la alte proiecte. Rămâne însă acest document viabil pe care eu îl consider unul din cele mai bune discuri pe care le-am făcut până acum.

De ce aţi ales piese catalano-provensale pentru album?

Am intrat în zona trubadurilor pentru că citeam odată că trubadurii aveau mai multe feluri de cântece care se potriveau foarte bine cu genurile muzicale pe care le practicam noi, mai exact este vorba de anumite naraţiuni şi dansuri. Iniţial, proiectul se numea Cansos, Sirventes, Tensos - nume provenit din limba provensală. Primul înseamnă, evident, cântece, sirventes se aseamănă cu acele strigături ale noastre cu efect moralizator care se mai păstrează şi astăzi în unele locuri, iar tensos erau dialogurile. Aceste trei lucruri alcătuiesc o dramaturgie întocmai ca la o piesă de teatru sau ca la o cantată, care este piesa de teatru pusă în Biserică, de exemplu. Noi am folosit aceste genuri muzicale ca pe nişte module şi am realizat un fel de dramaturgie.

Iar Rosa das Rosas este o piesă într-un singur act...

Într-adevăr, nu are pauze, nu este împărţit şi nu ştii unde să-i pui antractul pentru că merge cursiv, dintr-o bucată şi piesele depind una de alta. Sunt albume unde poţi să împarţi în acte, ca la Operă, dar aici nu se poate, este un singur act conceput în aşa fel încât ultima piesă este legată tensional de prima.

Care ar fi elementul care individualizează cel mai bine albumul şi ce îl aseamănă în aceeaşi măsură cu celelalte?

Contrastul dintre muzica de la începutul mileniului şi mijloacele improvizaţiei libere moderne cred că sare imediat în ochi publicului care ascultă. În ce priveşte asemănările, sunt foarte multe trimiteri la muzica simfonică a secolului XX, sunt şi piese care abuzează de limbajul jazz-ului, mai ales al celui modern petrecut în avangarda anilor ’70, iar aceste lucruri sunt cu siguranţă familiare ascultătorului de jazz.

Cât este improvizaţie în Rosa das Rosas?

În afară de linia melodică a Mariei Răducanu, totul este improvizat. Au fost doar nişte mici planuri, atacuri de şoc, dar de obicei nu începem odată cu Maria, intrăm în forţă după ea. În general, sunt lucruri minimale de aranjament.

Spuneaţi că orice artist care se vrea autentic explorează necunoscutul din curiozitate şi nu pentru a se afirma în faţa publicului. Ce aţi descoperit în acest proiect?

Cel mai important, dacă există inspiraţie şi intuiţie, cultură, deschidere şi educaţie muzicală, se poate ataca orice fel de situaţie în muzică. Aşa cum Gustav Mahler la începutul secolului a făcut o simfonie pe Frère Jacques, orice fel de subiect poate fi adus în postura de temă generală dacă se împlinesc toate aceste deziderate: inspiraţia, deschiderea spre muzică, informaţia şi, bineînţeles, experienţa.

Care credeţi că este „Trandafirul trandafirilor” în muzica românească contemporană?

Nu cred că avem acum un trandafir al trandafirilor. Singurul trandafir care a ieşit cu totul din comun în muzica românească este George Enescu, în rest, avem numai floricele…

Să ne aşteptăm la alte proiecte de acest fel de la Mircea Tiberian? Poate de pe alte meridiane...

Unde nu ar da Dumnezeu, numai că nu ştiu pe unde să mai merg cu muzica şi există pericolul unor exotisme, de exemplu poţi cânta cu o cântăreaţă din Mongolia şi ar putea fi interesant pe moment, dar nu ştiu cât de multă comunicare va exista şi cât de bine e înglobat discursul ei în ceea ce ştii tu despre muzică.