Menschliches, Allzumenschliches: W.N.P. Barbellion, Jurnalul unui om dezamăgit

Editura Humanitas, 2008, 360 p.

„Propria mea viaţă, aşa cum se desfăşoară zi după zi, e o sursă de uimire continuă, de încântare şi durere. Nu-mi pot închipui o carte mai interesantă decât o istorie amănunţită, intimă, psihologică a vieţii mele. Aş vrea măcar să mă înţeleg pe mine perfect…”. E greu şi e aproape inutil să scrii despre o carte pe care n-o poţi defini pertinent decât citând-o în întregime. E senzaţia pe care mi-o lasă toate cărţile născute din boală, din suferinţă, din însuşi dansul vieţii, prins mereu în jocul fluctuaţiilor violente dintre beţia cea mai exaltată şi disperarea cea mai profundă. Pot număra pe degete volumele de o atât de adâncă sinceritate (autenticitate, dacă vrem să intrăm în registrul perioadei interbelice a literaturii româneşti şi europene, în general) ca cea care face obiectul acestui text. E, poate, bine că operele de acest gen nu se nasc prea des. O lume în care ne-am bate la tot pasul de eliazi şi ciorani şi papini ar fi una în care mecanismele unei vieţi rutinare, prinse între ceaiuri, discuţii de complezenţă şi ieşiri la teatru, atât de blamate şi, în acelaşi timp, de dorite, într-un fel mai mult sau mai puţin declarat, de ei ar deveni imposibile.

În 1915, odată cu încercarea acestuia de a se înrola în trupele britanice, un tânăr naturalist englez, Bruce Frederick Cummings, primeşte vestea pe care o intuia deja: suferă de scleroză în plăci, iar tratamentele disponibile nu vor face decât să-i amelioreze starea periodic. Fire plină de obsesii, de întrebări care nu îşi capătă niciodată răspunsul şi de o manie a grandorii personale perfect justificabilă la nivel uman, bărbatul în vârstă de 26 de ani se va concentra de acum înainte pe jurnalul pe care îl ţinea încă din copilărie şi care devine un soi de receptacul pentru adevărata sa structură şi evoluţie internă intimă, dincolo de masca socială a celui care numără încheieturile picioarelor păduchilor într-un laborator de la British Museum, dincolo de masca şoţului, tatălui şi prietenului care nu iese prea mult din graniţele a ceea ce s-ar putea numi „normalitate”. Volumul, constituit printr-o selecţie a textelor din caietele autorului, editat chiar de el înaintea morţii, capătă numele de Jurnalul unui om dezamăgit şi apare, în 1919, la Chatto & Windus, prefaţat fiind de H.G. Wells şi schimbând trei ediţii până la sfârşitul anului. Chestiunea nu ar fi nicidecum una complicată, dacă nu am menţiona şi faptul că W.N.P. Barbellion (pseudonimul literar al lui Cummings, care va naşte numeroase controverse cu privire la identitatea reală a autorului: se bănuia că însuşi Wells a scris cartea) îşi autodeclară moartea, într-o paranteză de la finele textului, cu doi ani înainte de survenirea morţii lui fizice. De ce? Pentru că sfidarea efectivă a morţii este lovitura de teatru dată de un om care s-a văzut şi s-a studiat cu atenţia unui om de ştiinţă în timpul întregului parcurs al prăbuşirii sale inevitabile. Pentru că, după o privire microscopică asupra propriei sale vieţi, cinicul şi exaltatul, acrul şi zaharisitul Barbellion a vrut să-i joace o ultimă festă „Omului negru” în a cărui prezenţă şi-a trăit aproape integral ultimul deceniu al vieţii.

Într-o viaţă „scrisă”, parcă, după manualul Oceanografic al lui Eliade, Barbellion îşi trăieşte încă din copilărie contradicţiile pe deplin conştient. Devorează tratate de istorie naturală, disecă specimene de Tadorna şi Scyllium, studiază cu satisfacţii aproape bahice „coşul branhial” la Petromyzon fluviatilis în acelaşi ritm în care întreaga conştiinţă îi vibrează poetic la gândul unei dizolvări complete şi definitive în Natură. Paginile de descriere matematică a drumeţiilor sale şi a descoperirilor făcute în timpul lor se succed divagaţiilor aproape mistice despre frumuseţea întregii Creaţii. Ajuns în Londra, unde îşi găseşte o slujbă pentru care este supracalificat intelectual, suferind tot mai mult din pricina bolii care-i măcina trupul şi mintea („Am aproape doi metri şi sunt slab ca un schelet: toate oasele din corp, chiar şi vertebrele cervicale, îmi trosnesc din timp în timp când mă mişc. […] Dacă adăugaţi şi paralizia progresivă, aveţi în faţă toată oroarea. Chiar în timp ce scriu, milioane de bacterii îmi consumă măduva preţioasă şi daca cineva şi-ar pune urechea pe spatele meu mai că-mi vine să cred că le-ar auzi cum rod. […] Faptul că îmi răsar spontan în minte astfel de imagini arată că sunt putred până în inimă. p. 308), va scrie despre atmosfera fetidă a Whitechapel-ului şi despre chipurile dipsomanilor cu acelaşi interes cu care va realiza, pentru Simfonia a cincea a lui Beethoven (pentru care dezvoltă o adevărată obsesie, mergând până acolo unde invidiază întreaga umanitate pentru accesul la ea, alături de el), ceea ce este, probabil, una dintre cele mai frumoase „cronici muzicale” scrise vreodată. Urăşte oamenii şi îi iubeşte în acelaşi timp, la fel cum se îi este silă de el însuşi, pentru ca mai apoi să simtă ca are în el puterea unui nou Zarathustra, gata să emane suficientă iubire sau ură încât să spulbere întreaga lume. Emanaţiile sale romantice, dulcege, se succed celor de un cinism smuls parcă din Jurnalui unui geniu al lui Dali, cel cu care mai împarte, printre altele, şi gustul pentru „amintirile închipuite”, cristalizate aici sub forma unor dialoguri dramatice fictive derivate din întâmplările reale.

Aforistic-cioranian şi pur descriptiv în acelaşi timp, cu o intensitate a trăirilor prin perpetuă contradicţie regăsibilă, spre exemplu, în Omul sfârşit al lui Giovanni Papini, Jurnalul… lui Barbellion se constituie într-un organism viu, exploziv, neiertător cu ceilalţi şi cu el însuşi. Regăsim în el un urlet vindicativ la adresa sorţii, în acelaşi timp în care există, acolo, şi o dragoste bolnăvicioasă faţă de propria nenorocire. Obsesia omului care nu a reuşit să-şi urmeze visul de a ajunge un naturalist de talie mondială se translatează la nivelul uneia care aduce Jurnalul unui om dezamăgit la proporţii biblice: „Preţioasele mele caiete!, va scrie autorul. Ce m-aş face dacă le-aş pierde? Nu-mi pot imagina cât de nenorocit aş fi. Ar însemna moartea sinelui meu real şi, cum n-aş găsi nicio bucurie în supravieţuirea sinelui meu-marionetă, letargic, moale, anemic şi împăciuitor, probabil m-aş sinucide”. Cu punctul de pornire într-un soi de raţionalism rece, specific englezesc, dar bătută de vânturile venite dinspre est ale unui gust pentru mistificare, cartea lui Barbellion este „un sac gata să plesnească de speranţă, iubire, nefericire, bucurie, disperare” (p. 169). De aici şi până la final există un singur drum: cel al obsesiilor violente, statornice sau volatile, cel al eternelor zbateri într-un joc care nu poate fi niciodată condus de el, a cărui cultură agresiv-sinceră practicată de englez poate deveni cu uşurinţă una dintre lecturile canonice (deşi acesta e, poate, un termen perimat într-o oarecare măsură) venite din literatura începutului de secol trecut. Rămâne, cu siguranţă, beţia (literară, de această dată) dincolo de care vom atinge din nou hăurile singurătăţii şi ale morţii. Sau, în cuvintele lui Baudelaire: „Trebuie să fii mereu beat. Aici e totul: e singura problemă. Ca să nu simţiţi cumplita povară a Timpului care vă zdrobeşte umerii şi vă încovoaie la pământ, trebuie să vă îmbătaţi necontenit”.

Notă: Barbellionul din 1919 este recunoscut ca având efecte secundare în cazul dozajului prea mare. Recomand ritmul de consum practicat în cazul unui Emil din 1940 sau Friedrich din 1885.