Manual de reguli pentru înghețul afectiv

Are tot ce-i trebuie unei femei: e caldă, nesigură, plină de sexualitate și de compasiune. Duce cu ea povara unui avort. Are întregul set de deziderate feminine: visează la o căsuță cu doi copii și își dorește să îmbătrînească lîngă omul iubit. Dar lumea în care trăiește, a celor fără adăpost, funcționează după un aparat de reguli întru totul contrar. Deviza acesteia: „Nimeni nu înseamnă nimic pentru nimeni”. Lumea văzută de Maria Manolescu, a cărei piesă, „Ca pe tine însuți”, se joacă la Teatrul Foarte Mic, în regia lui Radu Apostol, a constatat că afecțiunea nu aduce decît încurcături fără rost. Drept pentru care își inversează polii: de la iubirea creștină pentru aproape - la o proclamată indiferență față de oricine; de la dragoste - la sex fără suplimente afective. Rețeta echivalează cu lipsa oricărui atașament. Pe scurt, cu ghețarul afectiv. Lecția supraviețuirii e clară: nu te legi, dar nici nu suferi! Rezultă o atmosferă stranie în care pilonii - cel puțin teoretici -, de susținere ai societății, într-ajutorarea, mila, grija față de celălalt se întorc la 360 de grade fără, însă, ca structura psihică a indivizilor să fi urmat același parcurs. Viața lor interioară se desfășoară ca o grefă pe corp străin. Fiecare își circumscrie propria insulă de singurătate baricadîndu-se împotriva suferințelor provocate de relația inter-umană. Căci orice Celălalt este dătător de dureri de cap în această lume secătuită, obosită de bine, fără șansă de salvare.

Universul din „Ca pe tine însuți” se compune din doi homeleși, Maria și Ioan, și un intrus: Rafa. De la Rafael, bineînțeles, arhanghelul iubirii și vindecării, căci toate numele sînt simbolice. În chip de eminență cenușie a grupului, Ioan emite principala regulă: înghețul interior, dublat de leitmotivul „Nu mă atinge!”. Personajul, un preot răspopit, oripilat de scandalul și comentariile pe care păcatele lui trupești le-au stîrnit la ziar, este provăduitorul independenței extreme, atît a întregului cît și a părților: „Așa cum ea nu înseamnă nimic pentru mine, nici părul ei nu înseamnă nimic pentru mîna ei. Puțini reușesc. În felul ăsta, și părul, și mîna au o șansă să se descurce singuri în caz de ceva.”  Păstor al acestor sentințe, Mihai Gruia Sandu joacă reținut, egal cu sine, la limita dintre cinismul proclamat și un umanism natural, destul de greu de învins. Ceea ce intrigă în spectacolul de la TFM este tocmai iubirea contra naturii, inversată în resorturile ei firești, după cum e și plapuma - semnul căldurii -, folosită în decorul lui Adrian Cristea pe post de zăpadă.

Nimic patetic în „Ca pe tine însuți”, deși textul conține destui germeni melo. Regizorul Radu Apostol recurge la mici tertipuri brechtiene pentru a estompa aromele dulci: songurile sadice ale lui Bobo despre aurolacii care îngheață, de dinaintea fiecărui tablou, semnele grafice ale lui Daniel Bălănescu, mașina de vînt și de zăpadă la vedere, tehnicianul de pe margine care pune lanterna pe figurile actorilor etc. Spectacolul e prezentat neutru: un univers care taie cheful și impulsul publicului de a se apropia. Ca de obicei, ceea ce îi iese foarte bine acestui regizor este capacitatea de a construi personaje nuanțate și credibile, chiar și în cazul de față - cînd ele au un grad extrem de mare de neverosimil -, și de a spori valoarea interpretării fiecărui actor. Relațiile dintre protagoniști, aerul straniu generat de mixtura de cinic și poetic sînt toate meritele lui Radu Apostol care reușește să confere un aer atît de uman lumii unde maxima ispravă e să omori fără tresărire de milă iar cronologia funcționează după reguli specifice mediului: „Pînă la sfîrșitul lumii. Pînă la primăvară”. Căci mîndria homeleșilor e să supraviețuiască iernii pentru a nu face rating la Știri. Și pentru a nu mîngîia confortul oamenilor cu adăpost, ahtiați de nenorocirea altora, pe care o devoră în nesățiosul lor consumism mediatic.

Exponentul celor pentru care drama semenilor funcționează ca întăritor este Rafa, tînărul căruia i s-a urît cu binele. Sătul de iubita lui, ce-i „bagă în fiecare zi pe gît rahatul de bunătate și tandrețe”, îi pune melodii siropoase și îl deviază cu duioșie de la erotismul sălbatic, făcîndu-l să se simtă vinovat, Rafa alege să se arunce în mizerie și frig. Verosimil? Nu prea, dar Viorel Cojanu reușește să construiască un personaj plin, vital, care crede în propriul adevăr și trece din convingere printr-o experiență fundamentală. Are nevoie de ajutor iar noii săi colegi de sub cerul liber hibernal i-l refuză deliberat. În lumea lor, care se ghidează strict după regulile supraviețuirii, geaca, vodca și bricheta constituie adevăratele valori. Înghețat, Rafa o roagă pe Maria cea „sensibilă și predispusă la milă” să-l omoare.

În jurul acestui personaj feminin a cărui predispoziție naturală la compasiune intră în conflict cu manualul de reguli inhibitorii al supraviețuirii se construiește spectacolul. Dorința ei de a se dovedi capabilă de „violența estremă” și lecția strecurată de Ioan, „să te folosești de oameni fără să-i lași să însemne ceva pentru tine”, se bat cap în cap cu bunătatea și candoarea sa naturale. Atrasă de propovăduitorul cinismului rece, îi promite, la cererea lui, că îl va omorî la venirea primăverii. În personajul cel mai complex al spectacolului, Mihaela Rădescu lucrează cu straturi de autentică feminitate. Scindată între obligația de a se conforma pretențiilor iubitului, dintre care prima e „Nu mă atinge!” și inocența de copil care se laudă cu isprăvile lui, ca atunci cînd pretinde că l-a omorît pe Rafa, Maria etalează castrarea afectivă a lumii de azi. În rolul acestei stranii vagaboande, actrița aruncă în joc dulceață, compasiune și senzualitate. Monologul său din cabina de telefon, spus în receptorul cu firul rupt, în timp ce corpul îi e turmentat de tensiune, iar femeia se lovește violent ca să se pedepsească pentru avortul din trecut, e cel mai emoționant din tot spectacolul. Scena în care în furou, cu șal și pantofi galbeni cu toc, încearcă să-și transfere asupra lui Ioan proaspăta experiență sexuală cu Rafa mustește de energie și inhibiție. Propensiune și retragere, atracție și autoîngheț afectiv. Acestea par să fie elementele constitutive ale lumii noastre interioare despre care vorbește cu sinceritate spectacolul „Ca pe tine însuți”.