Mai mulți Vian

Lucrurile s-au întîmplat așa: mi s-a făcut dor de Vian. Îmi doream să recitesc Spuma zilelor, așa că am întors casa cu fundul în sus în căutarea ei. Nu e o casă mare, dar cînd mi-am dat seama că n-o mai am, m-am enervat peste măsură. M-am îmbrăcat și m-am dus la librărie. Am căutat în prealabil pe net, să văd cînd se publicase ultima ediție și unde. Cred că se întîmplase cu vreo cinci ani în urmă. Așa cum presimțeam, n-am găsit-o dosită pe nici un raft. Ploua cu găleata, și nici anticarii de la Universitate nu erau la datorie. Am intrat în vreo două anticariate, hotărîtă să nu mă întorc acasă fără cartea dorită.

În cele din urmă, înfrigurată și bosumflată, m-am mulțumit cu cele două volume de nuvele, povestiri și microromane, pe care le aveam în bibliotecă: Amintirea și Blues pentru o pisică neagră (ambele apărute cu niște ani în urmă la Editura Univers).

Recunosc, chiar dacă rămăsesem cu gîndul la Spuma zilelor (încă nerecitită), m-am amuzat și melancolizat foarte tare cu partiturile de dimensiuni mai mici ale lui Vian.

Copilăros și rafinat, ludic și fantast de-o candoare fără margini, acum cînd știu mai multe despre el, Boris Vian m-a intrigat peste măsură. Nu știu de ce, m-a făcut să mă gîndesc la Pessoa. Nu-mi vine în cap vreun alt autor cu o mie de fețe, de măști cu care să aibă vreo legătură.

Cam în aceeași periaodă în care citeam eu nuvelele, am găsit în Le Nouvel Observateur un articol în care prima soție a lui Boris Vian, Michelle Vian, astăzi în vîrstă de 91 de ani, vorbea despre viața lor împreună (s-au căsătorit în 1941 și au divorțat în 1952).

Au avut împreună doi copii, l-a văzut scriind zece romane, șaizeci de povestiri, nenumărate poeme, cronici, critică de jazz. Îi citea manuscrisele, căci ea era cea care le dactilografia. Au tradus Chandler și Richard Wright, i-au frecventat pe Miles Davis, Charlie Parker și Orson Welles, au organizat petreceri-surpriză unde venea toată echipa revistei Temps modernes.

O mărturie impresionantă despre o lume nebună, în care se amestecă eșecurile literare ale lui Vian, o poveste cu Camus și Merleau-Ponty care au încercat să vină în mîini în camera în care luau masa, o noapte în care Michelle i-a făcut cartofi prăjiți lui Duke Ellington, spiritul de la la Temps modernes etc.

„Pentru el prietenii au fost întotdeuana pe primul loc. Prietenii de la Centrale, apoi cei de la Saint-Germain, apoi prietenii mecanici… Mașinile erau una dintre pasiunile lui. Întotdeuana mașinile. Găsea ocazii și cumpăra întotdeuana mașini vechi. Și cele pe care le găsea erau atît de vechi că fabricile nu mai făceau piese pentru ele. Era motivul pentru care avea prieteni în toate garajele. Cred că am vizitat toate garajele din Franța…”

„Nu e nici o vulgaritate la Boris. Ador opera sa romanescă, mi se pare un sumum”, încheia Michelle Vian.

Și dacă n-o fi asta potriveală, ce să mai cred? La foarte puțin timp după replica asta a doamnei Vian care-mi rămăsese în minte, a apărut la Editura Art un volum neașteptat: Scrieri pornografice (traducere și note de Luiza Vasiliu, 2011), o carte jucată și serioasă în egală măsură.

Prima parte a volumului, intitulat Utilitatea unei literature erotice este textul unei conferințe ținute în 1948, la Clubul Saint-James din Paris. Nu-mi aduc aminte să fi citit ceva mai coerent și mai aplicat pe acest subiect sensibilos și speculat de pudibonzi în fel și chip de-a lungul timpului. Concluzia lui Vian e și ea pe măsură. Dar nu o s-o devoalez acum. Vă mai spun doar că micul și elegantul volum recent apărut, mai ascunde și alte surprize.