Mă fac rege împărat

Hotărît lucru, Teatrul „Maria Filotti” Brăila ar putea fi dat ca exemplu pentru consecvența cu care, în ultimul deceniu, și-a pus forțele la dispoziția tinerilor. Iar rezultatele au fost printre cele mai spectaculoase. Să ne amintim de montările lui Radu Apostol, cea a Marianei Cămărășan, Radu Nechifor, Chris Nedea și chiar Radu Afrim, pe vremea când nu atinsese gradul de consacrare de azi.

În continuarea șirului vine Peer Gynt de Ibsen, în regia lui Vlad Cristache, creatorul montării 20 de minute cu îngerul, unul dintre cele mai bune spectacole studențești văzute în ultimii ani. Dacă ai 23 de ani, ca Vlad Cristache, și ești încă la vârsta aventurierilor scenei, primești probabil în spate un ghiont artistic (unii îi spun insprație), ca să pui în scenă una bucată poem dramatic ibsenian. Centrat pe un veritabil aventurier al existenţei! Scris acum aproape o sută cincizeci de ani, inevitabil datat la o estetică de secol al XIX-lea, poemul se mișcă preț de patruzeci de scene, în cinci acte, în timp și spaţiu, între conștient și inconștient, fantastic și realitate. Asta da aventură artistică pentru un regizor la început de drum!

Primul pas: adaptarea textului pentru a suna cât de modern se poate în cazul unui poem dramatic din 1867. Următorul pe calea actualizării: scenografia (Gheorghe Mosorescu) interesantă, supraetajată, mobilă. Apoi, costumele de azi: chiar și instanțele de natură transcendentă s-au dedulcit la salopetă de piele, ochelari rotunzi colorați și perucă blondă, mai ales când au chef să-i tragă o cântare. Pentru a o face cât mai digerabilă, regizorul se pricepe să strecoare în lumea adesea fantasmagorică a lui Peer Gynt clișee ale zilelor noastre. La nuntă, distracție cu Karaoke, plus anunțul DJ-ului (!) „Domnilor, s-a furat mireasa”, după ce însuși Peer Gynt o răpise, ca să o abandoneze la scurt timp. Din șirul celor mai reușite updatări face parte și Sfinxul, instalație cu armătură și cap animat în video. Unele scene, colorate ca acelea din teatrul de păpuși, cu priculici cu capete de vampir, îmbrăcați în haine de piele galbenă/verde/roșie, căpcăun în scaun cu rotile vorbind la microfon și mireasă în ciorapi negri, perucă verde și mănuși cu gheare, seduc vizual spectatorul.

Prin asemenea clou-uri regizorul manevrează senzația de vârtej al existenţei, de neancorare în niciun reper fix. Printre atuurile montării lui Vlad Cristache se numără dinamica scenelor și panoramarea pe spaţii și situații diverse (deși poate că uneori scenele sunt cam lungi) prin rapel la zeitgeist și la vizualul modern. Pe fundal, un banner se schimbă în funcție de situație sau loc: „Thank you for smoking”, „Welcome to...”, iar din cele trei felii decupate în panourile de pe scenă ies, de la caz la caz, fie niște spice de grâu, fie câte un maldăr de stuf. Mobilitatea e asumată: butaforia se plimbă la vedere, patul cu fereastra agățată din camera mamei se mută, cu tot cu casetofon și chips-urile din el, acompaniat de mulajul de pisică gata să sară.

În fond, ceea ce se vede nu face decât să orchestreze structura personajului principal. Cu fațete multiple ca foile de ceapă, fără miez (jungian) bine individuat, Peer Gynt se aventurează în toate ipostazele existenţei fără să se identifice cu una mai mult decât cu alta. De la posibil prinț-priculici la businessman, vânzător de sclavi sau misionar, personajul își traversează viața în fugă, sărind de la o situație la alta, de la un eu la altul, în funcție de diferitele conjuncturi. Un pierde-vară care statuează: „Mă fac rege împărat” pentru a sfârși în chip de mediocru existenţial, nici cald-fierbinte, cu păcate de necompensat (căci e într-un trafic perpetuu cu Dumnezeu), astfel încât să treacă direct în iad, nici rece neprihănit și eteric, astfel încât să-și merite locul în cer. Între micul pișicher și marele visător a cărui imaginație are acces imediat la povești voinicești cu cerbi, istorisind cum l-a băgat pe diavol într-o alună, Peer Gynt „îl contaminează, totodată, și pe celălalt prin magia verbului său fantasmatic, adevărat virus de irealizare și neant” (Ion Vartic, Ibsen și „Teatrul Invizibil”, Ed. Didactică și Pedagogică, 1995, pag. 10). În rolul acestuia, Marius Stănescu, care interpretează toate vârstele - de la orăcăitul de copil dinainte de a se face lumină pe scenă pînă la ultimele clipe petrecute în serenitate -, realizează un extraordinar tur de forță. Nu numai că îl face convingător, ci și cu inteligență, fără a miza pe efecte de rutină. Dincolo de farmecul părților de compoziție, partitura sa lasă să se întrezărească reflecția asupra densului text ibsenian. Faptul că un actor „atât de jucat” nu are un emploi, apărând în roluri extrem de diferite, e dovada „negru pe alb” a excepționalei sale înzestrări. Aici îl găsim ca adolescent plin de vitalitate, cu șapca întoarsă și blugii rupți, în haină de piele și tricou cu Superman. În tânărul Peer Gynt, prudența se combină cu autoironia. Spășit și viteaz în același timp, dispus să-și arunce minciunile gogonate în urechea oricui vrea să le asculte, face grozăvii și apoi se apără. În bătrânul un pic gârbovit, cu pași nesiguri și voce tremurată (fără exagerări), actorul merge doar pe linia sugestiei. Imposibil să nu-i observi veritabilul cameleonism și înzestrarea cu multiple fațete. Dacă ar fi s-o zicem în limbajul de lemn corporatist de azi, Marius Stănescu este un asset de extraordinară importanță al montării.

Că spectacolul se ridică preponderent pe talentul acestui actor, care aproape că nu iese din scenă, având „tone” de text, nu e deloc rău. Din păcate, însă, evoluția sa se poate sprijini pe prea puțini colegi de echipă. Ar fi fost vital pentru producție, din cauza „inflației” de Peer Gynt pe scenă, ca în momentele în care el interacționează cu alții, aceștia să apese pe pedala varietății. Or, lucrul nu se întâmplă. În afară de Alexandra Sălceanu, Liliana Ghiță, Bujor Macrin și Adrian Nicolae, restul trupei rămâne lipsită de culoare în comparație cu nivelul propulsat de Marius Stănescu.

Prin Solveig (Alexandra Sălceanu), regizorul speculează întreaga putere de captație a unuia dintre cele mai puternice arhetipuri ale feminității. Fata nu are multe replici, dar prezența ei permanentă, în chip de matrice mută a iubirii, din momentul în care a făcut opțiunea pentru Peer Gynt, încarnează aspectul soteriologic din piesă. Și se afirmă în mod cert ca una dintre valorile spectacolului. Cu o expresivitate de invidiat, feminină până în vîrful firelor de păr, actrița rămâne într-un cocon casnic din laterala scenei. Croiește fără oprire bărcuțe de hârtie colorată, cu încrederea pe față, zâmbetul pe buze și liniștea oferită de devoțiunea în slujba iubirii. Peer Gynt va găsi singura formă de compunere a propriei individualități și implicit salvarea de neant în reflectarea din femeile care îl iubesc. Celălalt pilon feminin de susținere e interpretat de Liliana Ghiță, ca mamă atotînțelegătoare, dispusă să se lase pe loc în mrejele fanteziste ale băiatului, să-l certe și să-l apere înverșunat. Scena morții ei, cînd fiul o trece dincolo, pe calul închipuit, îmblânzindu-i spaima cu poveștile lui nărăvașe, în care e ba Sf. Petru, ba Dumnezeu, rămâne printre cele mai frumoase ale spectacolului.

Cât despre cuplul de instanțe superioare, aflate într-o savuroasă complementaritate (Bujor Macrin și Adrian Nicolae), care îl observă tot timpul, dirijându-l și făcînd making of-ul existenţei lui Peer Gynt, regizorul le înzestrează cu o groază de situații. În îngerul său când uman, când jemanfișist, Bujor Macrin inventează un personaj cu greutate atât ideatică, dar și actoricească. Adrian Nicolae face un diavol-înger trash, ghiduș și cinic totodată, gata să îndrume, dar și să ducă în ispită ființa umană, voios complice la păcat și la fel de hămesit de experiențe noi ca și cel pe care îl coordonează.

Pentru primul spectacol profesionist, un regizor care s-a aventurat peer gyntic la o montare atât de grea, cu personaje multe, final emoționant, scene de grup și numeroase soluții în conturarea personajelor, Vlad Cristache și-a asigurat o considerabilă doză de încredere pentru spectacolele viitoare. Să sperăm că ele vor veni cât mai curând.