Lysistrata, sau pactul cu noi înşine

Foto: István Biró

Lysistrata, sau oraşul femeilor
Regie: Dominique Serrand
Cu: Hilda Péter, Andrea Vindis, Eniko Györgyjakab, Eszter Tompa, Tünde Skovrán, Réka Csutak, Andrea Kali, Júlia Laczó, Melinda Kántor, Júlia Albert, Anikó Petho, Miklós Bács, Gábor Viola, Lóránd Váta, Lehel Salat, Ferenc Sinkó, Alpár Fogarasi, Szabolcs Balla, Róbert Laczkó Vass, Levente Imecs, Éva Imre, Noémi Daróczi, Krisztina Bíró.
Dramaturgie: András Visky, Noémi Krisztina Nagy.
Decor: Dominique Serrand
Costume: Dominique Serrand, Carmencita Brojboiu.

Atunci când bărbaţii nu mai au soluţii pentru terminarea războaielor, le găsesc...femeile. Şi cum altfel să o facă dacă nu în stilul original, pe care cele mai înzestrate îl dobândesc încă din naştere?

În anii 400 î.Hr. , celebrul Aristofan, considerat părintele comediei antice, scria Lysistrata, piesă de teatru care avea să se joace cu o forţă impresionantă şi după două milenii şi jumătate, pe scena Teatrului Maghiar din Cluj. Scrisă în timpul războiului dintre Atena şi Sparta, piesa este povestea unor femei ateniene, în frunte cu Lysistrata, care îşi doresc cu orice preţ oprirea Războiului Peloponeziac şi astfel găsesc o soluţie ingenioasă pentru a-şi determina bărbaţii să renunţe la luptă: promit să le refuze orice avans sexual până la semnarea păcii.

O piesă cu astfel de conotaţii poate intra cu uşurinţă în penibil, datorită îndrăznelii replicilor care abundă în cuvinte licenţioase, însă ceea ce a reuşit regizorul franco-american Dominique Serrand merită apreciat. Mizând pe forţa textului, Serrand a reuşit să determine spectatorul să tolereze cu uşurinţă aceste cuvinte, întrucât totul este justificat. Încă din prima scenă, când Lysistrata (Hilda Péter) le propune femeilor să recurgă la abstitenţă, limbajul licenţios este primit cu râsete de spectatori, care, într-o montare nereuşită, ar fi fost dezgustaţi. Dând dovadă de graţie şi feminitate chiar şi atunci când foloseşte cuvinte vulgare, Hilda Péter reuşeşte să interpreteze rolul (ideal al) femeii din toate timpurile: frumoasă, puternică şi hotărâtă. Ceea ce ne face încă de la început să ne dăm seama că avem de-a face cu un spectacol de calitate, este momentul de operă de după scena jurământului femeilor ateniene. Vor urma şi altele, unele însoţite de mişcări scenice demne de un spectacol de dans, toate definind un spectacol complex în care teatrul, opera şi dansul se armonizează.

Piesa lui Aristofan scoate în evidenţă puterea femeii, care reuşeşte în final să învingă, însă şi greutatea pe care o presupune respectarea unui jurământ. Sunt pline de culoare momentele care surpind jocurile dintre ea şi el, amândoi având nevoie unul de celălalt. Greutatea suportării abstinenţei este cântată de unul dintre cupluri, într-un mod pe cât de trist, pe atât de vioi.

Spectacolele de la Maghiar sunt renumite prin faptul că impresionează vizual, însă în cazul de faţă vorbim despre un decor minimal la început, ce devine ceva mai amplu ulterior, dar care este suficient pentru a susţine jocul impecabil al actorilor. Rampa care apare încă de la început în mijlocul scenei redă extrem de sugestiv alunecarea femeilor spre păcat, spre încălcarea jurământului pe care şi l-au asumat, având certitudinea că e foarte greu de respectat (iniţial, femeile ateniene refuză propunerea Lysistratei, crezând că ar fi mai uşor să fie arse pe rug).

Sfârşitul spectacolului prezintă împăcarea dintre spartani şi atenieni, printr-o scenă purificatoare la propriu (una dintre femei toarnă apă peste cei doi bărbaţi), Grecia urmând astfel să fie condusă de cele două state aliate.

Piesa lui Aristofan marşează pe ideea de comuniune, ilustrând legăturile dintre oameni din timpul războiului, dar care pot fi transpuse şi în societatea de astăzi. Spectacolul lui Dominique Serrand reprezintă un model pentru regizorii care se avântă în montări ce abuzează în mod nejustificat de vulgarităţi. Se poate spune că Lysistrata, sau oraşul femeilor este o piesă vulgară, dar care rămâne, prin excelenţă, decentă.