Lumea conservată a ”Livezii de vişini”

În ”Livada de vișini” a lui Felix Alexa de la TNB vișinele au devenit deja compot, iar decorul întreg este un dulap imens - dulapul de o sută de ani, desigur - plin cu borcane mari, pline cu compot de vișine. Fiecare borcan e luminat în centru ca și cum ar avea o inimă care palpită.  Impactul decorului Dianei Ruxandra Ion e major și naște reflecții suplimentare: dulapul e mare cât să-i cuprindă la un moment dat pe toți cei implicați în ”comedia” cehoviană, iar în unele scene, așa cum stau cu toții drepți, printre borcane, sau dansând în același ritm un dans monoton, personajele par să devină sub ochii noștri arhetipuri, simboluri eviscerate venite din lumea ideilor cehoviene. Ele prind viață însă când interacționează cu lumea conservată a vișinelor, în momente cheie ale piesei lui Cehov. Ranevskaia are o relație viscerală cu vișinele, își bagă mâna în borcan cu voluptate și le devorează, lăsând sucul compotului să i se scurgă printre degete. Iașa mănâncă și el și scuipă sâmburii pe jos - gest care ajută la caracterizarea lui, Varia cară borcanele cu grijă, ca o furnică ce face provizii de iarnă, iar Lopahin le ia ezitant direct din borcan, le gustă curios și neîncrezător, ca și cum s-ar mira odată în plus: oare pentru ce familia ciudată unde ai lui au servit cândva se încăpățânează să nu vândă proprietatea?

Atmosfera spectacolului e fixată din primul minut prin muzică și se dovedește a fi accentuat sumbră, sugerând o lume fără ieșire. Muzica lui Alexander Bălănescu e foarte eficientă în acest sens, dar devine monotonă fiindcă nimic nu se schimbă în tonalitatea ei de-a lungul a două ore și 40 de minute (o durată care cere pauză, deocamdată spectacolul nu o are).

În cunoscuta înfruntare dintre vechi și nou balanța pare că se înclină de la început înspre nou - nu numai pentru că "cei vechi", adică Ranevskaia (Maia Morgenstern) și fratele ei Gaev (Șerban Ionescu) sunt ridicoli în patetismul lor (subliniat și prin stilul de joc), ci și pentru că tânărul Lopahin (Marius Manole) e animat de o energie bună, argumentele lui sunt aduse în discuție cu onestitate și cu un farmec ce nu o lasă rece pe Ranevskaia, iar intențiile lui de a-i salva de la dezastrul financiar chiar par onorabile. În interpretarea lui Marius Manole, Lopahin e un tânăr întreprinzător, poate prea energic și lipsit de nuanțe - atribute ale tinereții, în fond - dar lipsit de venalitatea ce i se atribuie personajului în alte montări. Poate de aceea a fost pentru prima dată când, văzând o montare cu această piesă astfel construită încât publicul să empatizeze cu vechile valori, detestându-l pe cel ce vine să le ruineze, m-am întrebat "oare chiar nu trebuie făcut pasul înainte? Oare continua ezitare nu provoacă pierderi mai mari decât este această livadă? Nu cumva e bine ca uneori să te rupi de trecut, chiar dacă doare și să iei totul de la început? Oare chemarea Aniei spre o viață nouă nu e confirmată și de Lopahin? Nu sunt ei, chiar dacă diferiți din punct de vedere al clasei sociale, de aceeași parte a baricadei, lucru confirmat și de îmbrățișarea finală a lui Petrușa Trofimov care îl sfătuiește prietenește pe Lopahin să nu mai dea din mâini, dar îi spune apoi că îl iubește?

Asta poate și pentru că de partea cealaltă se află personaje astfel construite regizoral încât să devină efigii ale unei lumi depășite - acționând din inerție, fie leneșe și nepăsătoare, fie exaltate (ca Ania și Petrușa), fie închistate în frustrări ca Varia, ba chiar ușor ga-ga în cazul lui Gaev.

Vizual, spectacolul e puternic, memorabil și prin ritmurile sale interioare, trasate nu numai muzical ci și coregrafic, prin cele câteva mișcări schițate obsesiv de toate personajele, cu efect hipnotic. Interpretarea e și ea un punct forte, în special prin Marius Manole, dar și grație Maiei Morgenstern - o prezență covârșitoare în scenă, de o frumusețe monumentală, cu mișcări învăluitoare, de felină. Destul de puțin credibilă este, în schimb, atracția dintre ea și Lopahin, subliniată de multe montări, inclusiv de aceasta. În plus, n-am înțeles nici de ce regizorul îl pune pe Lopahin  în relație cu ”Hamlet”, din care citește la un moment dat și pe care îl citează.

Revenind la interpretare, cu bucurie o redescoperi pe Irina Movilă care face din Varia o adevărată călugăriță, o ascetă hotărâtă să se purifice prin muncă, suportând stoic umilința nehotărârii lui Lopahin de a o lua de soție. Numai la final, când mama ei o cheamă dându-i o ultimă, zadarnică speranță, ea apare ca un vârtej în scenă și e îmbujorată de bucurie, pentru a izbucni furtunos când înțelege că și ultima șansa a fost ratată. Se instalează apoi imediat în destinul ei de fată bătrâna care nu mai cere nimic de la viață, în afara unui acoperiș deasupra capului. Se mai remarcă bătrânul Firs, interpretat de Mircea Albulescu, cu mișcări ireal de încetinite, ca și cum ar fi vorba despre replica de hârtie foșnitoare a unei ființe vii, precum și, la polul opus prin energie și patos genuin, Ania (Ioana Anastasia Anton) și Petrușa (Conrad Mihai Mericoffer).

Chiar dacă spectacolul nu demonstrează în vreun fel urgența alegerii acestui text și nu presupune o rescriere personală radicală din punct de vedere regizoral, montarea lui Felix Alexa are ceva din rafinamentul și puterea de seducție ale marilor spectacole de teatru de artă, ceea ce o face memorabilă și extrem de plăcută publicului.