Los Borgia/Venus (Filmele Tiff la Transilvania Look)

Los Borgia, Spania, 2006; R: Antonio Hernandéz; Cu: Lluis Homar, Sergio Peris-Mencheta, Maria Valverde

Familia Borgia e un subiect fierbinte. E fierbinte cu atât mai mult cu cât, peste câteva zile, va avea loc premiera sezonului al doilea din superproducţia The Borgias a lui Neil Jordan, serialul TV cu două premii şi şase nominalizări la premiile Emmy de anul trecut. De ce? Pentru că subiectul e extrem de exploatabil (în sensul bun al cuvântului) din două considerente: pe de o parte pentru că povestea şi personajele ei nu sunt cu nimic mai prejos decât cele ale unui Godfather aruncat în Vaticanul graniţei dintre secolele XV şi XVI şi, pe de alta, pentru că tot cadrul istoric în care se desfăşoară saga familiei Borgia instigă la a-ţi depăşi limitele ca om de imagine, fie că eşti designer al costumelor, al decorului sau art director. Cu seria TV a celor de la Showtime, chestiunea e clară: echilibrul pe o linie a istoricului glossy-ficat trasată deja de The Tudors e suficient pentru supravieţuire şi încă pentru nişte teancuri legate cu elastic de borcane de băgat în buzunărelele pantalonilor de catifea. Ce se întâmplă, însă, atunci când mâna largă a Hollywood-ului (măcar şi ca spirit vorbind, căci seria e, în fapt, o coproducţie Canada-Irlanda-Ungaria) nu mai împinge producţia din spate (deşi, neluând în considerare faptul că filmările la The Borgias au avut loc în Ungaria, ceea ce a redus semnificativ costurile de producţie, la un buget de 45 de milioane de dolari pentru nouă episoade, nu se poate spune că seria a beneficiat chiar de sume astronomice) şi când idealul nu mai e neapărat acela de a-l atrage săptămânal, într-o anumită seară şi la o anumită oră, în faţa ecranului, prin orice mijloace, şi pe rozătorul mediu de bomboane agricole care arată cu degetul la sclipiciul de pe roba papală?

Păi iese cam ce i-a ieşit lui Antonio Hernandéz în lungmetrajul său din 2006, Los Borgia, adică un film care renunţă, în mare măsură, la glossiness-ul din The Borgias (sau măcar îl europenizează) şi, mai ales, unul care are ca scop principal acurateţea istorică în toate subramurile sale: fapte, costume, decoruri. Moare mare parte din spectacol, dar se ridică, în schimb, o peliculă valoroasă până şi ca mijloc de documentare istorică, căci echipa filmului a reuşit să adune din toate părţile tot ceea ce era posibil şi imposibil de aflat despre familia Borgia şi despre matrapazlâcurile ei şi a pus de-o serie de caracterizări coerente şi bine-nfipte în realitate ale personajelor, pornind de la tatăl Rodrigo a.k.a. papa Alexandru al VI-lea şi terminând cu cei trei copii ai săi, fiecare, după cum ştim, avându-şi metehnele lui proprii şi personale. Deşi fiecare dintre ei e cât se poate de exploatabil în exagerările sale perfect lumeşti – iar soluţia unei abordări din acest unghi ar fi adus, poate, pentru Los Borgia, mai multă lume în cinematografe ‒ Antonio Hernandéz alege o formulă fără brutalităţi inutile sau sensibilităţi exagerate pentru domnişoare finuţe şi glisează perfect pe ea, mizând, cuminte, pe faptul că spectatorii, în fond, mai au nevoie şi de alte lucruri decât de sânge împroşcat în slowmotion pe pereţi şi pe sâni dezgoliţi. Dacă a avut dreptate sau nu, dacă ne mai interesează, la modul general, ce a însemnat în realitate familia Borgia în economia epocii cu pricina, rămâne să ne arate, poate, evoluţia viitoare a cinematografiei istorice. Deocamdată, însă, producţia e viabilă ca formulă de abordare, e o lecţie de exactitate şi mai e, dincolo de toate, un film care vorbeşte de la sine despre acele timpuri cam cât un mic muzeu al epocii.

Filmul va putea fi vizionat sâmbătă, 7 aprilie, începând cu ora 22, pe Transilvania Look.

Venus, UK, 2006; R: Roger Michell; Cu: Peter O’Toole, Joddie Whittaker 

Venus, filmul lui Roger Michell (Notting Hill, Changing Lanes, Morning Glory) din 2006 nu e, ca subiect, ceva foarte nou sub soare. Tipi trecuţi de prima tinereţe care ajung să se îndrăgostească iremediabil de câte-o domnişoară cu vino-ncoa’ şi sunt întineriţi de noua pasiune astfel cunoscută, am mai văzut în Lolita, în My Fair Lady şi în altele asemenea. Poveşti ultracunoscute, în care adultul/bătrânul ajunge să fie revigorat de forţa tinereţii pe care o regăseşte în cea pe care, iniţial, vrea s-o ia părinteşte de mânuţă şi s-o înveţe ce şi de ce e bine. Ai zice că a face un film pe aceeaşi formulă e un exerciţiu comod. Venus, însă, demonstrează că exerciţiul comod se poate transforma în reuşită cinematografică atunci când ai naturaleţe, când ai sinceritate şi, mai ales, atunci când ai un Peter O’Toole care pare că dă cu piciorul în toate măştile actoriceşti pe care şi le-a pus şi pe care i le-am văzut până acum şi că cel de pe peliculă e, de această dată, chiar el, actorul care a trăit toată viaţa în industrie, dar simte că nu şi-a atins niciodată apogeul (greu de spus în cazul lui O’Toole cel real, având în vedere că Venus i-a adus, în 2007, cea de-a opta nominalizare la Oscaruri) şi bărbatul căruia trupul îi cam joacă feste, aşa cum e natural, dar spiritul nu-i pare cu nimic mai bătrân decât în urmă cu 10, 20 sau 30 de ani. E vulgar, e sincer, e nefinisat în sensul bun al cuvântului, e british cât încape, iar „împrospătarea” lui de către apariţia tinerei, neînţelesei şi mofturoasei Jessie (Joddie Whittaker) se translatează cum nu se poate mai eficient la nivelul întregului film. E ca şi cum ai urmări o chestiune pe care ai văzut-o de mii de ori, de care eşti sătul până peste cap, dar care reuşeşte, totuşi, printr-o francheţe absolut cuceritoare, să te surprindă şi să te îndrăgostească până peste urechi de omenescul, preaomenescul şi de britanicul, preabritanicul Maurice (Peter O’Toole).           

Filmul va putea fi vizionat duminică, 8 aprilie, începând cu ora 23.30, pe Transilvania Look.