Ce urmează după ? O continuare de Nic Ularu

traducere de Eugen Wohl

regia şi scenografia: Nic Ularu

Cu: Ovidiu Crişn, Petre Băcioiu, Dan Chiorean, Dragoş Pop,Virgil Muler, Cristian Grosu, Cristian Rigman, Elena Ivanca, Vasilica Stamanian, Lucia Wanda Toma, Emanuel Petran

Foto: Nicu Cherciu

După ce citeşti Livada de vişini a lui Cehov, după ce o vezi pusă în scenă, te întrebi ce  urmează. Îţi răspunde Nic Ularu: continuarea. Scenograf român, stabilit în SUA, Ularu şi-a pus semnătura pe textul, regia şi scenografia Livezii de vişini. O continuare − spectacol  montat  la Teatrul Naţional Cluj-Napoca. Spectacolul a avut premiera absolută la teatrul LaMaMa din New York, unde a stârnit curiozitatea americanilor cu titlul The Cherry Orchard Sequel, bucurându-se de cronici pozitive în ziare prestigioase, precum New York Times sau Courtain.

După succesul din State, Nic Ularu a încercat să-l egaleze la Cluj-Napoca, cu o distribuţie românească, printre care Ovidiu Crişan - în rolul lui Epihodov, Petre Băcioiu - în cel al lui Lopahin, Dan Chiorean în interpretarea lui Trofimov. Piesa lui Ularu o continuă pe cea a lui Cehov într-o perspectivă pesimistă. Sfârşitul piesei lui Cehov îi înfăţişeză pe membrii familiei plecând de pe moşie, instalându-se în locul lor Lopahin, noul proprietar al livezii. În finalul piesei lui Cehov, se aude toporul care taie vişini, astfel că piesa lui Ularu continuă viziunea dramaturgului rus şi construieşte o atmosferă apăsătoare, descriind o viaţă ruinată. Livada de vişini e acum doar  o amintire, casa se află în paragină, prin acoperiş plouă, baie nu mai există de mult, iar personajele trăiesc mediocru, se ceartă din lucruri mărunte, sunt nostalgice şi se gândesc (la un pahar de vodka) doar la viitorul apropiat. Viaţa pe care o  trăiesc  e dezastruoasă, iar casa trebuia dărâmată de când a dispărut livada de vişini, mărturiseşte nostalgic Lopahin. Deşi şi-a atins scopul, obţinând moşia pe care părinţii lui au fost cândva robi, întâlnim în piesa lui Ularu un personaj nefericit, care e îndrăgostit de Ranevskaia (Liuba, cum o alintă Lopahin), fosta proprietară a livezii.

Nefericiţi sunt de fapt toţi, în piesa lui Nic Ularu, poate cel mai puţin e Gaev (Dragoş Pop) căruia îi indiferent dacă se duce să moară sau să aştepte trenul în gară. Interesant este de urmărit evoluţia personajelor în parte, decât destinul familiei, căci se poate spune, că după vânzarea livezii de vişini, fiecare „creşte” separat. Epihodov (Ovidiu Crişan), urmăreşte cel mai fidel firul construit de Cehov, în restul personajelor rămânând doar puţin din caracterele iniţiale. Trofimov, veşnicul studentul a devenit acum simpatizant al regimului comunist şi speră să ajungă membru de partid, Ranevskaia (Elena Ivanca), bolnavă de tuberculoză, îşi aşteaptă moartea, iar Duniaşa (Vasilica Stamatin), fosta servitoare tânără a devenit stâlpul casei.

Schimbările declanşate de instaurarea regimului comunist sunt evidenţiate pe tot parcursul piesei, fiind simţite diferit de fiecare personaj: cozile la care vor trebui să stea pentru gaz, aprovizionarea care se poate opri oricând (modificări pe care pe Duniaşa nu o interesează). Petea (Dan Chiorean) crede cu tărie că „dacă devii comunist, devii sănătos şi fericit” şi astfel îşi notează sârguincios tot ce se petrece în familie pentru a-i da raportul Tovarăşului Boris (Emanuel Petran). Nic Ularu subliniază tragicul în mod comic, notabile fiind secvenţele în care Epihodov crede că are veleităţi de scriitor şi povesteşte despre romanele lui ştiinţifico-fantastice sau cele în care senilul Gaev (Dragoş Pop) e nehotărât în ce direcţie să meargă. Dragoş Pop pronunţă „r”-ul franţuzesc cu naturaleţe, stârnind amuzamentul atât prin limbaj, cât şi prin înfăţişare (e îmbrăcat cu multe haine).

Scenografia, realizată de acelaşi Nic Ularu subliniază sărăcia şi dezordinea care s-au instaurat în noua familie, câteva draperii, două scaune, un lighean şi o masă fiind suficente pentru a le ilustra. În final, când se trece la planul exterior, apar copacii, în rest decorul e simplu şi static.

Pe lângă personajele reale, regizorul introduce „fantomele” Firs (Cristian Grosu) şi Grişa (Cristian Rigman), care apar într-o lumină verde, mişcările fragmentate ale acestora conferind dinamism spectacolului. Ceea ce este inovativ la piesa lui Ularu este introducerea personajului Grişa, care nu apare în textul lui Cehov. Regizorul îl creează pe Grişa pentru a crea antiteza dintre bătrânul rigid (care repetă „măi băiete, Doamne Dumnezeule”) şi adolescentul care se confruntă cu problemele vârstei ( se întreabă ce e contactul sexual etc.).

Dacă la început piesa lui Nic Ularu transmite ideea de moarte (a statului social), în final moartea apare la propriu, scena umplându-se, pe rând, de cadavre. Gaev moare sufocat, Lopahin se spânzură, tovarăşul Boris moare împuşcat de Epihodov. Duniaşa şi Epihodov merg mai departe împreună, ridicând simbolic secera şi ciocanul. Aşadar, comunismul învinge?