Leipzig 2010

Am mai fost şi la alte tîrguri de carte, dar cel de la Leipzig e de departe cea mai mare aglomeraţie de oameni şi de cărţi văzută vreodată. Toţi cei care au ajuns la cel de la Frankfurt spun despre Leipzig că e prietenos, cald şi făcut pentru scriitori şi pentru public. Cred că au dreptate. Poate de asta e şi aşa de colorat şi de îndrăgit de nemţi, care vin aici din toată Germania, mai ales în timpul weekend-ului.

Ca să ajungi la tîrg, ai de mers un sfert de oră de centrul oraşului. Poţi să călătoreşi cu tramvaiul 16 (care te ia chiar din faţa intrării principale) sau cu maşina. Un lucru e cert,  tîrgul acesta funcţionează ca un magnet. Oameni de toate vîrstele, adolescenţi îmbrăcaţi extravagant, femei cu copii de cîteva luni se amestecă în acest furnicar care pare că nu oboseşte cît e ziua de lungă. Parcările din jurul halelor în care se organizează evenimentul sînt supraglomerate. Cît vezi cu ochii se întinde un cîmp nesfîrşit de maşini. În prima zi, contemplînd marea aceea de autoturisme n-am putut să nu ne gîndim că va fi nevoie să parcăm la Dresda... N-a fost, însă, cazul, proverbiala orgnizare nemţească s-a fcut simţită.

Primul lucru pe care îl observi cînd inri în halele tîrgului, dincolo de aerul futurist al complexului expoziţional (mult aluminiu şi multă sticlă) e felul în care sînt concepute spaţiile în care se organizează lecturile. Din loc în loc, printre standuri, sînt amenajate aceste oaze de respiro. Vreo 25 de scaune şi cîte o masă cu microfoane la care se perindă scriitori din toată lumea. Oricine trece prin tîrg se poate opri să se odihnească, să bea o cafea şi să asculte un autor dacă i se pare interesant.  Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că exista un public pentru fiecare lectură. Unul atent şi curios, care punea întrebări la sfîrşit autorilor invitaţi să citească.

Ca să vă faceţi o idee despre ce desfăşurare de forţe e vorba la Leipzig, vă spun doar că anul acesta au fost organizate cu ocazia tîrgului 700 de lecturi. Multe dintre ele în spaţiile din tîrg, iar altele în centrul oraşului, în baruri, instituţii, galerii. Aşa se face că, în prima seară cînd am ajuns în centrul vechi, care mi s-a părut că seamănă ca două picături de apă cu centru Vienei, pe toţi cei care treceau pe lîngă mine mă gîndeam că-i mai văzusem la tîrg, cu cîteva ore în urmă. Senzaţia de familiaritate am păstrat-o de-a lungul celor trei zile petrecute la Leipzig.

Ca scriitor, sentimentul nu poate fi altul decît că eşti o boabă de orez aruncată într-o mare adîncă. Dar, în loc să te deprimi, te bucuri.

Am colecţionat sute de imagini cu cărţi frumoase, standuri elegante, tot felul de personaje cu care am interacţiont.

N-am cum să nu-l pomenesc pe neamţul care colecţionează cărţi şi autografe pe poze (scoase chiar de el la imprimantă) şi pe cărţi de la scriitori tineri din est, în special. Are în jur de 50-55 de ani. Prima dată cînd mi-a întins un teanc de poze cu mine, făcute acum mai bine de doi ani la o lectură din Viena, n-am prea ştiut ce să cred. Apoi, l-am revăzut în fiecare zi: la lectura unui poet croat, a unui ucrainian, a lui Lucian Dan Teodorovici etc. Căra după el nişte plase burduşite cu cărţi şi poze. Cred că pasiunea lui era să adune autografe în speranţa că unul dintre cei pe care îi urmărise­/întîlnise cîndva va deveni extrem de cunoscut...  Mi-l imaginez ca pe un parior ciudat a cărui pasiune nu sînt nici caii de curse, nici zarurile şi nici jocul de ruletă. Sper să cîştige într-o zi.