La şuete cu domnul criminal

De ceva vreme, o emisiune de televiziune a crescut într-un sezon cât altele în zece. Se pare că Simona Gheorghe, prezentatoarea emisiunii „Acces direct” de pe Antena 1, a găsit drumul către dorinţele telespectatorului român, acest mare maestru al telecomenzii. Cum altfel, de vreme ce, în fiecare după-amiază, gospodine, şomeri şi specialişti în dolce far niente lasă totul baltă şi se conectează la întâmplările nemaivăzute prezentate pe postul respectiv. „Fapte de viaţă, domnule”, „ăştia suntem cu adevărat”, „realitate, realitate, realitate!” – în termenii aceştia, aproape pirandellieni, să recunoaştem, se discută despre noua-veche găselniţă televizuistică. Succesul în materie de audienţă a fost atât de mare, încât principalul concurent media, Pro TV-ul, şi-a pus serios problema concedierii lui Măruţă şi înlocuirea lui cu Teo Trandafir, ridicată brusc mediatic datorită problemelor de sănătate. (Cu cât eşti mai bolnav, cu atât îţi creşte cota!)

Cunosc detalii de felul acestea nu din studii aprofundate la sala de lectură a Bibliotecii Central Universitare, ci de la femeia de serviciu din instituţia unde lucrez. În fiecare dimineaţă, la fumoar, o echipă de „analişti”, cu figuri sobre, apăsate de actul gândirii, reia subiectele ediţiei din după-amiaza precedentă. Gravitatea şi patima cu care dau verdicte e impresionantă. Iar dacă gradul de implicarea în chestiuni de serviciu ar fi de unu la sută din entuziasmul de telespectator, atunci instituţiile bugetare din România ar arăta cu totul altfel.

Pe fondul acesta, nedorind să par rupt de lucrurile cu adevărat importante, la începutul săptămânii trecute am urmărit şi eu o ediţie din „Acces direct”. M-am cutremurat încă din primele minute, când Simona Gheorghe, diafană de să n-o atingi nici c-o floare, şi-a prezentat cu glas cristalin invitatul. Nu, n-a fost vreun VIP monden, ar fi fost prea banal, prea „á la Măruţă”, nici vreo personalitate politică sau sportivă. Ei bine, invitatul Simonei n-a fost altcineva decât asasinul Mihaelei Runceanu. Cetăţeanul a stat la puşcărie 17 ani, a fost eliberat prin 2006, şi, din câte mi s-a spus, a devenit vedetă tv anul trecut, când a participat la nu ştiu ce reality-show. Curăţel, cu o cruzime fin ascunsă sub un zâmbet cumva melancolic, Daniel Cosmin Ştefănescu a fost pe placul românilor. Şi, într-adevăr, e fascinant să priveşti un om despre care ştii că a ucis. E, la mijloc, un soi de morbiditate din care, exploatând-o, multe televiziuni şi-au câştigat pâinea. După transmisiuni live cu înmormântări, după prim-planuri pe morţi, după reportaje cu muribunzi, or bolnavi incurabili, s-o fi simţit nevoia şi şuetelor cu niscaiva criminali notorii.

Domnul criminal oferea, desigur, tema emisiunii: susţinea că n-a omorât-o el pe Mihaela Runceanu. Realizatorii emisiunii au organizat o vizită la detectorul de minciuni, undeva prin Bulgaria (?!), ale cărei rezultate urmau să fie făcute publice la final. În direct a intrat procurorul care anchetase pe vremuri cazul. Omul era, pe bună dreptate, şocat: însuşi stimatul domn asasin recunoscuse în repetate rânduri că a înfăptuit omorul, povestind cu lux de amănunte cum a procedat. Invitat în studio, judecătorul care a dat sentinţa, om serios, cu tâmple albe acum, s-a crucit şi el. Deloc descurajată, prezentatoarea a pornit o investigaţie pe cont propriu, redeschizând, practic, morminte, reluând grozăviile unei fapte pe care mulţi din anturajul Mihaelei Runceanu s-au străduit s-o uite. O reconstituire sinistră care, recunosc, mi-a dat fiori.

Minutele s-au scurs. În partea a doua, cu ştiinţă, pentru a dilua tensiunea, în aşteptarea climaxului, au fost introduse două fătuci atât de proaste, încât te întrebi cum se face de natura poate fi aşa de ticăloasă. N-am reţinut decât că fuseseră rivale şi acum deveniseră prietene; fostul iubit al unei a intrat în direct şi a făcut-o „paraşută”, moment în care, ca un venerabil profesor universitar, Simona Gheorghe a luat atitudine. În toiul vehemenţei prezentatoarei se simţea fericirea punctelor de rating pe care le intuia şi care, desigur, echivalau cu o renegociere a contractului.

Şi finalul: prim plan pe faţa minunatului ucigaş, în sincron cu vocea care prezintă rezultatele. Dramatism, încordare, mă rog, tot setul de tehnici destul de bine stăpânite. „Ai omorât-o pe Mihaela Runceanu?”. „Nu”. „Minciună”, spune detectorul. Daniel Cosmin Ştefănescu vrea să mai spună ceva, o cam dă întoarsă, are un zâmbet tâmp. Dar Simona e deja altă persoană; din politeţea şi înţelegerea ei umană s-a ales praful; îl tratează acum ca pe un …criminal. Ca şi cum până în clipa aceea ar fi trăit sentimentul că invitatul ei este un heruvim cu sufletul la vedere.

Nu am nicio îndoială asupra făcăturii mediatice. Îmi şi imaginez discuţia ce a stat la baza „naşterii” subiectului. „Spui că nu eşti tu criminalul, da?”, „Păi nu pot, că eu chiar sunt criminalul. Ştiţi, am făcut şi puşcărie…”, „Lasă, lasă, asta ştim şi noi, dar tu zici că nu!”, „Eu zic, dar ce îmi iese din asta?”, „Imagine, te reabilitezi, poate chiar te crede lumea”, „Aş vrea şi nişte bani”, „Bine, hai, îi trecem în bugetul emisiunii. Dar te ducem în Bulgaria, la un detector de minciuni”, „De acord, dar vizităm Sofia?”. În definitiv, ce contează dacă bunul Daniel Cosmin a strâns-o sau nu de gât pe cântăreaţă?! Adevărul nu ne interesează, vrem doar scenarii, frânturi de grotesc, vrem tuşe îngroşate ale sub-umanului, vrem ecouri ale animalităţii ce respiră în noi.

Ar mai rămâne să ne întrebăm ce fel de ţară e aceea în care criminalii devin vedete tv… Cum e cu putinţă ca televizorul să devină o asemenea esplanadă pe care să se plimbe nestingherit felurime de personaje macabre? Dar întrebări de genul acesta sunt, se pare, demodate şi de un retorism inutil…