„Katyn”, filmul care demonstrează că rănile istoriei sunt de nevindecat

Înfiorătoarea tragedie aviatică în urma căreia personalităţi de elită ale Poloniei de azi şi-au pierdut viaţa într-un remake terifiant în pădurea Katyn, asemeni ofiţerilor polonezi (poate taţi sau bunici, rude sau cunoscuţi ai celor morţi sîmbăta trecută) ucişi din ordinul lui Stalin în  aprilie 1940 a readus în atenţia publică filmul document al veteranului Andrzej Wajda. La vremea apariţiei lui, în 2007, filmul a fost extrem de nedreptăţit. Nominalizat la Oscarul pentru cel mai bun film străin, statueta a revenit, în urma voturilor membrilor Academiei Americane de Film, unei alte pelicule istorice, „Counterfeiters”, a austricului Stefan Ruzowitzky, care punea din nou pe tapet tragedia evreilor sub ocupaţie nazistă. Nu încape îndoială că pelicula lui Wajda era incomparabil mai bună şi ca valoare artistică şi ca document istoric pentru că era pentru prima dată când se făcea un film pornind de la crima în masă din pădurea Katyn.

Numai că nu ştiu cum se face, din considerente mai mult politice sau economice (crearea unui nou gazoduct ne „doare” azi mai mult decât aflarea adevărului istoric), din nou, pentru a nu ştiu câta oară, holocaustul comunist nu s-a „calificat” ca tragedie. Sutele de milioane de victime din gulagurile şi închisorile comuniste nu le-au părut niciodată Americii şi Occidentului suficient de importante. Este încă foarte trendy să fii socialist, iar est-europenii anticomunişti sunt priviţi cu suspiciune. Se ştie cu câtă oroare au primit intelectualii francezi de stânga mărturiile din gulag ale lui Soljeniţîn. Venea un rus pravoslavnic să le distrugă tot eşafodajul de ideologie marxist-leninistă cu care se injectaseră.

Preşedintele Poloniei, Dumnezeu să-l odihnească, era etichetat drept ultraconservator, naţionalist şi prea catolic, de parcă ar fi vreo vină în a-ţi mărturisi credinţa şi a fi mândru că aparţii unei naţiuni demne şi luptătoare. Conducătorii ruşi de azi, urmaşi vajnici ai lui Stalin, nu au vrut să recunoasca masacrul de la Katyn. Tocmai de aceea a simţit nevoia să se ducă Lech Kaczynsky personal acolo pentru că fusese nemulţumit de rezultatele întâlnirii premierilor Putin şi Tusk. Dacă Rusia şi-ar fi cerut scuze poporului polonez cu trei zile înainte, preşedintele nu ar fi avut ce căuta la Smolensk. Omul îşi cumpărase pentru weekendul acela bilete la meciul Barcelona-Real Madrid.  În discursul pe care preşedintele polonez l-ar fi citit, dacă ar mai fi trăit, la Katyn, se spunea că amintirea masacrului este o rană încă sângerândă pe care el şi-o doreşte cicatrizată. Nu vindecată complet, ci cicatrizată pentru ca urma lăsată de această odioasă crimă pe sufletul Poloniei să le fie prilej de meditaţie urmaşilor.

Un astfel de remember terifiant este şi filmul lui Andrzej Wajda al cărui tată a fost printre cei 22.000 de ofiţeri polonezi care s-au prăpădit la Katyn în 1940. Un film fără fisură, demn şi nevindicativ care nu urăşte, nu blesteamă şi nu arată cu degetul. Nu vrea decât, ca altădată Antigona (în film chiar apare o Antigona poloneză), să îşi plângă şi să îşi îngroape morţii. Câtă vreme însă morţii învinşilor nu vor şi consideraţi la fel de Ť morţi ť ca cei ai învingătorilor, nu poate exista iertare şi nici uitare. Asta spune atât de răspicat Andrzej Wajda.