Acest Jurnal" apărut în exclusivitate la Art Act Magazine și-a propus să vă țină la curent săptămânal cu aventurile" selecționerului Festivalului Național de Teatru de la București, punctând locul pe harta României unde ele se întâmplau, modul de deplasare (care spune uneori multe despre țara în care are loc acțiunea) și, desigur, producția văzută.
În direct din Piața Roosvelt
Locul. Locul în care a luat naștere producția - Timișoara. Locul din care trimit acest text care încheie Jurnalul de selecționer al ediției 2009 a Festivalului Național de Teatru - New York. Să trăiești o vreme la New York e ca și cum ai trăi în Piața Roosvelt: ai mereu sub ochi o lume colorată și nebună, atât de caldă și de umană încât te simți imediat contopit în ea, înfiat, cooptat, luat sub aripă. Privită din Piața Roosvelt lumea nu mai pare la fel, ci ca o baie caldă, amestec de dragoste și moarte. Detalii mai jos, dacă vi se pare prea criptic.
Călătoria. Călătoria făcută ca să văd spectacolul nu mi-o mai amintesc, e prea mult de atunci și nu vreau să vă mint încercând să "compun" o sumă de senzații. Mai bine vorbesc de senzații mai recente, despre cât de diferit se văd lucrurile când pui o distanță mai mare între tine și ele. De pildă, apropo de călătorit, devine evidentă, privită de la distanță, legătura intrinsecă dintre lipsa autostrăzilor în România și lipsa ideilor inovatoare în teatru: dacă nu circuli, nu exiști, dacă nu se poate ajunge ușor la tine, la fel. Nu existăm, dar facem teatru - un paradox românesc.
foto radu afrim
Producția. Emoționantă. Cred că ăsta ar fi cuvântul cel mai potrivit. Fiindcă tot citind cronici de teatru americane mi-am amintit că nici o cronică nu face doi bani dacă nu poate fi rezumată într-un cuvânt. Așadar, acesta ar fi cuvântul - emoționantă. Desigur, mai sunt multe alte cuvinte de spus: comparat cu alte spectacole ale lui Radu Afrim, Piața Roosvelt nu se detașează drept cel mai bun dintre ele. Îi lipsește o idee care să-l facă unic, așa cum au mai toate celelalte. Seamănă cu "Boala familiei M" fiindcă se joacă în același spațiu și apelează la unele dintre "trucurile" cele mai reușite acolo, respectiv "interpretarea" la microfon a unui song care spune mai multe despre personaje decât orice replică a lor sau monologul ce decupează un personaj din tabloul general. Însă nu are calitatea atmosferei din "Boala..." și nici o scenografie care să se înalțe deasupra nivelului de utilitate.
Scenografa Iuliana Vâlsan alcătuiește mici oaze diverse asupra cărora se fixează atenția generală când se joacă o scenă în ele, însă altfel rămân inerte, nefolosite. Unele dintre aceste "oaze" sunt inspirat alcătuite - mai ales "cuiburile" păsărilor de noapte, prostituate și travestiți - însă altele sunt încropite din elemente diverse, unele greu identificabile, mai ales din cauza problemelor de iluminare a scenei. Atrag atenția pisicile colorate multiplicate la nesfârșit. Nu există în spectacol aceeași grijă pentru jocul cu perspectiva și cu luminile care au adus succesul altor spectacole purtând semnătura lui Radu Afrim.
Subiectul se pierde pe alocuri în agitația generală, personajele secundare - marginalii din Piața Roosvelt - având mai multă forță de fascinație decât eroii principali ai poveștii. Poveste la fel de crudă precum aceea din Adam Geist (de aceeași autoare, Dea Loher) sau din Omul pernă de Martin McDonagh, dar a cărei cruzime nu se imprimă în textura spectacolului (așa cum se întâmpla la spectacolele citate spre comparație, mai ales la cel de al doilea), rămânând numai o cruzime de fapt divers.
foto radu afrim
Asta nu înseamnă că producția nu are și calități: ba dimpotrivă! Aș spune că prima e chiar aceea ce poate fi rezumată într-un cuvânt: este un spectacol emoționant, și nu prin destinul personajului principal, tânărul fugit de-acasă de frica unui tată polițist și pierdut printre "pensionarii" Pieței. Ci chiar prin destinele respectivilor "pensionari", iar asta pentru că actorii aleși să-i interpreteze pe aceștia - în special "veteranul" scenei timișorene, Ion Rizea, dar și un actor nou în trupă, Călin Stanciu jr., ambii jucând excelent roluri de travestiți. Nu mai puțin rețin atenția prin căldura autentică pe care o emană Andrea Tokai și Irene Flamann Catalina. Și mai are ceva special acest spectacol: dimensiunea lui sonoră e foarte elaborată (muzica Vlaicu Golcea, sound design Uțu Pascu) și conține câteva song-uri cântate parțial live (Cristina Pădurariu e parte din personajele spectacolului, chiar dacă nu vorbește, ci numai cântă). Rezultatul e o coloană sonoră ce ar putea alcătui oricând conținutul unui album audio - ceea ce e un lucru realmente rar în teatrul românesc unde ai de obicei parte de modeste "ilustrări sonore" operate chiar de regizori.
Cum se vede, balanța cu plusuri și minusuri e aproape egală.
