Jurnal de selecţioner (2)

de Cristina Modreanu


Acest „Jurnal”, ce va apărea în exclusivitate la Art Act Magazine, îşi propune să vă ţină la curent săptămânal cu „aventurile” selecţionerului Festivalului Național de Teatru de la București, punctând locul pe harta României unde ele se întâmplă, modul de deplasare (care spune uneori multe despre țara în care are loc acțiunea) și, desigur, producția văzută.


Odă tăcerii

Locul: Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti. O scenă pe care s-au perindat în anii directoratului lui Lucian Sabados toate marile nume ale regiei româneşti, aducând-o deseori în prim-plan. Înaintea premierei are loc lansarea volumului cu piesa lui Jon Fosse, Frumos, tradusă de Carmen Vioreanu. Care nu vrea să vorbească la microfonul din hol. Carmen este îngerul păzitor al dramaturgiei nordice, fiind autoarea traducerilor din această limbă şi semnatara unor spectacole-lectură cu noi piese. Dacă cineva ar ridica vreo statuie pentru așa ceva, atunci ei ar trebui să-i fie dedicată.

Călătoria: Autobuzul trimis de teatru pleacă din faţa sălii „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra din Bucureşti cu puţine locuri ocupate – mai mult actori şi câţiva studenţi. Criticii sunt cei mai puţini. E vineri seara şi se pare că toată populaţia Bucureştiului se scurge spre Valea Prahovei, aşa că durează enorm până să ieşim din oraş. Oare toţi aceşti oameni n-au auzit că sunt atâtea alte locuri frumoase de explorat în România? Pentru ei nu e frumos dacă nu e şi aglomerat.

Producţia. Surprinzătoare. Filmul românesc a obţinut în ultimii ani o faimă internaţională prin producţii mizând pe un minimalism acut, un realism redus la esenţă, fără intenţii moralizatoare. Teatrul a urmat mai puţin această direcţie, însă echipa Vlad Massaci – Andu Dumitrescu a fost mereu tentată de o reducere a mijloacelor de expresie foarte similară cu aceea din film. Măsura acestei tentaţii e dată însă pe deplin în cel mai recent spectacol semnat de cei doi cu piesa „Frumos” de Jan Fosse pusă în scenă la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti. O familie dintre cele mai banale şi relaţiile ei cu cei din imediata apropiere devin subiectul unei autopsii operate cu puţine cuvinte de un dramaturg care iubeşte de fapt tăcerile. Ai spune că Fosse scrie mai degrabă cu tăcerile, le aşază atent în replici, le reglează durata şi intensitatea, iar puţinele cuvinte care apar sunt semnele de punctuaţie ale frazelor lui. Dantela nevăzută a tensiunilor care se ţes între personaje e fină şi preţioasă, extrem de uşor de sfâşiat, şi meritul cel mai important al regizorului Vlad Massaci este că a reuşit să întindă în faţa ochilor noştri uimiţi această ţesătură invizibilă, dar a cărei atingere o simte fiecare spectator.

Totul se sprijină pe o scenografie minimă, cu o idee inteligentă: câteva litere din burete sunt aşezate pe o platformă care se mișcă nesigură acoperind centrul scenei și silabisind cuvântul FRU-MOS. Şi se mai sprijină pe câţiva actori care s-au aruncat în tăcere cu un curaj nebun, învăţând să vâslească în ea ca printre fiordurile în mijlocul cărora sunt duşi de povestea lui Fosse. Două microfoane atârnă deasupra lor, atente să le fure nu numai fiecare dintre cuvintele puţine, ci şi răsuflarea atunci când tac.

Şi parcă nici n-ar fi personaje aici, ci arhetipuri umane: o femeie şi doi bărbaţi, cu tot ceea ce vine odată cu acest trio (iubire, ură, cuplu, dezamăgire, atracţie sexuală, infidelitate, plictiseală, tristeţe, resemnare), pe urmă o fată şi un băiat (şi ei supuşi unui flux previzibil alcătuit din prima dragoste, sfială, atracţie fizică, revoltă faţă de părinţi, despărţire) şi bineînţeles o mamă bătrână, pentru ca lucrurile să capete un contur mai dulce, mai înţelept, mai plin de calm şi serenitate, chiar dacă cea care emană toate acestea nu înţelege exact ce se întâmplă cu cei dragi ei. Sau poate tocmai de aceea.

Femeia şi bărbatul ei sunt in vizită cu fiica lor în mijlocul fiordurilor reci unde locuieşte mama lui. Fata întâlneşte un băiat cu care îşi pierde vremea uitând bucuroasă de oraşul din care vine. Femeia îl cunoaşte pe prietenul din adolescenţă al bărbatului ei şi se culcă cu el în magazia în care pe vremuri puştii cântau cu formaţia lor rock. Aproape că vrea ca bărbatul ei să afle, dar înainte de asta află fata lor. O nouă dovadă de maximă concentrare şi uimitor control al mijloacelor dă actriţa Oxana Moravec în rolul femeii. Răspund excelent Ioan Coman (Bărbatul), Andi Vasluianu (Celălalt bărbat) şi Ada Simionică (Fata). Între ei totul rămâne nespus, dar dureros de vizibil, toate stările sunt construite din tăceri: tristeţea femeii care simte că îmbătrâneşte şi îşi pierde farmecele, dezamăgirea soților de a fi implicați într-o relaţie mediocră, ce merge din inerţie, furia soției pe acela împietrit în faza de adolescent, dar jucând fals rolul de soţ şi de tată, durerea celui folosit pentru o ultimă „demonstraţie sexuală”, dispreţul fetei faţă de „jocul” jucat de părinţii ei. Dialogurile, câte sunt, par să ocolească problemele, să alunece lent pe lângă ele, sprijinindu-se pe observaţii generale, pe descrierea peisajului (de unde şi titlul ”Frumos”), pe toate suprafeţele, fără să le străpungă pentru a intra în adâncuri.. Gheaţa acoperă sentimentele.

E o reluare a unor teme vechi de când lumea, într-un fel ce poartă amprenta celui mai mare dramaturg norvegian, dar nu mai puţin amprenta unui cuplu de realizatori – Vlad Massaci şi Andu Dumitrescu – cărora nu le place „aglomeraţia” de mijloace şi idei, ci cred în puterea lucrurilor spuse simplu şi direct. „Frumos” e un spectacol care face să ţi se strângă inima cu forţa unei tragedii antice.

Nume:
Email (rămâne ascuns):
Raport:
Cod:	Vă rugăm să scrieţi în câmpul din dreapta, cifrele şi literele din poza alăturată. Vă rugăm să păstraţi şi literele mici şi mari.