Acest Jurnal", ce va apărea în exclusivitate la Art Act Magazine, își propune să vă țină la curent săptămânal cu aventurile" selecționerului Festivalului Național de Teatru de la București, punctând locul pe harta României unde ele se întâmplă, modul de deplasare (care spune uneori multe despre țara în care are loc acțiunea) și, desigur, producția văzută.
Dan Puric - efigia suferinței umane
Locul. Același Teatru Național din București, foarte activ pe final de stagiune. Sala Amfiteatru în care regizorul Felix Alexa preferă să-și monteze spectacolele este pe cale de a fi desființată, odată cu începerea lucrărilor de renovare a clădirii TNB. Pentru cei care știu că această sală va dispărea, ea pare să capete deodată o aură specială - deși, de fapt, forma ei atipică o aruncă undeva la mijloc între cutia italiană și scena de concert, fără adâncime, pod sau alte anexe necesare. Seria spectacolelor de succes jucate aici, în timp, e însă o dovadă în plus că spațiile de joc atipice, neconvenționale, provoacă benefic imaginația regizorilor și scenografilor.
Călătoria. Am ajuns pe ultima sută de metri la spectacol, venind de la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, într-o zi extrem de călduroasă. Speram ca sala de teatru să fie o oază după canicula și aglomerația de afară, dar tot de aglomerație și de căldură am avut parte și înăuntru. N-o să înțeleg niciodată de ce e atât de complicat în România să pui la punct niște sisteme de ventilație silențioase pentru ca oamenii să nu se simtă ca niște condamnați când vin vara la spectacole. Sunt curioasă dacă va dura la fel de mult cât durează să construim o autostradă.
Producția. Piesa lui Nikolai Erdman, Sinucigașul, are, ca și autorul ei - scriitor rus vânat de cenzură, închis și condamnat la ani de exil în Siberia - o poveste fascinantă. Interzisă la premieră, după ce fusese disputată de "greii" teatrului epocii, Stanislavski și Meyerhold, a fost uitată ani de zile, pentru ca apoi să fie redescoperită cu un succes fulminant. Pentru mai multe informații atent strânse recomand caietul program al spectacolului. Caiet în care regizorul Felix Alexa declară că l-a interesat actualitatea piesei și cazul în sine, destinul personal, nu critica regimului care se vede, implicit, și care a atras atâtea probleme piesei și autorului ei.
Actualitatea mi se pare discutabilă: e drept că sunt și azi șomeri disperați - mai ales acum, în criza de care vorbește totată lumea fără oprire - oameni care trăiesc pe spatele familiei și se gândesc, poate, să-și ia viața. E drept că se vor găsi mereu unii care să profite de pe urma a orice, ba chiar și de pe urma morții semenilor lor, dar adevărata încărcătură a piesei, cea care a transformat-o într-o dinamită periculoasă, era încărcătura ideologică, mesajele despre un regim care nu permitea omului nici o speranță, nici o plângere, nici măcar "o viață dusă în șoaptă", cum zice o replică mult citată din piesă (atât de mult citată încât se vede parcă prea bine patetismul ei desuet). Iar această dimensiune, care dădea greutate și o miză reală piesei, nu mai este la fel de interesantă astăzi și nici nu e subliniată în spectacol. Regizorul cade astfel într-o cursă întinsă chiar de el: a sesizat bine că încărcătura ideologică nu mai e de actualitate, dar eludând-o a redus cazul la un fapt divers, ceea ce transformă spectacolul într-o tragicomedie oarecare.
Din fericire, spectacolul are un mare atuu, distribuirea în rolul principal a unui actor cu geniu comic, Dan Puric, și beneficiază de rafinamentul și gustul clasic al regizorului, care desenează imagini memorabile în asociere cu scenografa cu care lucrează de ani de zile, Diana Ruxandra Ion. Sunt scene în spectacol de o frumusețe clasică, puțin căutată, dar de efect - "coperțile" în care silueta fragilă a unui copil (băiatul surdomut căruia Podsekalnikov se apucă să-i facă mărturisiri intime, devenit aici simbolul ultimei resurse de inocență dintr-o lume pervertită cu totul) se proiectează pe fundalul impresionant constând într-o mulțime de uși metalice fiecare având deasupra ei un ceas, sau scena în care toate personajele se strâng pentru "cheful" de adio al lui Podsekalnikov și îl îndeamnă într-un cor malefic să bea, ca să-i fie mai ușor să-și ia viața, de pe urma căreia să poată ei beneficia, ș.a.. Există și o scenă care îți ia răsuflarea și care constituie, într-un fel, miezul spectacolului - un monolog al lui Podsekalnikov la același chef, când el își dă seama, ajuns pe creasta valului provocat de declarațiile lui despre sinucidere, că iubește de fapt viața, oricum ar fi ea. Vorbind înflăcărat, ajuns la replica "țineți-mă, că-mi vine să dansez...", actorul începe deodată să danseze, cu furie parcă, schițează câteva mișcări complicate, pentru ca apoi să cadă retezat la pământ.
Dar sunt, din păcate, și scene nereușite, una chiar de un prost gust care pare "din alt film": dacă n-ați fost de mult la o înmormântare, atunci puteți vedea una aproape integral pe scena TNB. Și are de toate - coroane, lumânări, cădelniță, ba chiar și colivă din care "mortul" ridicat din coșciug începe să mănânce cu poftă. Înțelegi ideea, dar parcă nu era cazul să ți se scoată ochii chiar așa cu pofta de viață a "sinucigașului". La capitolul "nereușite" se mai înscriu prestațiile unora dintre actori - Marius Bodochi (Aristarh Dominikovici Grand Scubik, reprezentantul autointitulat al intelectualității), cu exces de mimică în căutarea unei expresivități care ar fi putut veni firesc, așa cum i se întâmpla pe vremuri, Marius Manole (Egorușka, muncitorul căruia regimul comunist i-a dat aripi) exagerându-și rolul de bețiv ca și cum nasul excesiv de roșu n-ar fi fost de ajuns să ne convingă și chiar Ileana Olteanu (Maria Lukianovna, soția "sinucigașului") care își supralicitează disperarea și face apel prea des la buna ei pregătire fizică datorată experienței tetarului nonverbal, în loc să-și folosească mai bine resursele interioare de care nu duce lipsă. Sunt corecți în rolurile lor, importante în economia piesei Adela Mărculescu (Serafima Ilinicina), Costel Constantin (Kalabușkin), Tania Popa (Margarita Ivanovna).
Dar greul cade, cum era și firesc, pe umerii protagonistului, care își dovedește încă o dată multitudinea de înzestrări și sfârșește prin a face un rol mare, în care se împletesc extremele umane, căderile în abisul disperării și atingerea paradoxală a extazului în clipele în care apropierea morții face să izbucnească o uriașă, copleșitoare, dragoste de viață. Dan Puric e însăși definiția depresivului în acest rol hrănit din bogăția interioară a celui trecut deopotrivă prin eșecuri și succese, prin umilințe nemeritate și prin spectaculoase ieșiri la lumină grație credinței și forței de refacere interioară. E ca și cum acest rol se transformă într-o oglindă perfectă pentru personalitatea complexă a unuia dintre artiștii-simbol ai scenei românești de azi.
Succesul spectacolului, încurajat și de micile compromisuri ce-l duc spre zona comercială - cum sunt clișeele muzicale folosite pentru ilustrația sonoră și desenul exagerat al unora dintre personaje (diva de operă, Egoruska) - se datorează, de fapt, protagonistului, devenit un fel de efigie expresivă a suferinței umane în care oricine se poate recunoaște măcar un pic.
