Acest Jurnal", ce va apărea în exclusivitate la Art Act Magazine, își propune să vă țină la curent săptămânal cu aventurile" selecționerului Festivalului Național de Teatru de la București, punctând locul pe harta României unde ele se întâmplă, modul de deplasare (care spune uneori multe despre țara în care are loc acțiunea) și, desigur, producția văzută.
Lecția lui Mălăele
Locul. Teatrul Național din București, sala Atelier. Un spațiu de joc prea puțin folosit pentru experimentele la care s-ar preta, după cum am mai detaliat în această rubrică.
Călătoria. Îmi place să merg pe jos până la Național, fiindcă stau aproape, iar vremea a devenit frumoasă acum, la început de vară și final de stagiune. Însă când am mers să văd "Lecția" m-am speriat, fiindcă trecând pe lângă ambasada SUA am văzut parcă mai mulți oameni ca niciodată așteptând în fața ei. Am aflat că unii vin de cu seară, ca să fie acolo dimineața, pentru coada la vize. Asta mi se pare mai absurd decât orice text de teatru abusrd.
Producția. Horațiu Mălăele s-a îndrăgostit de "Lecția" lui Eugene Ionesco de mai multă vreme. La sfârșitul anilor 90 am văzut un spectacol al lui cu acest text la Teatrul Nottara și mi-o amintesc bine pe actrița Clara Vodă care interpreta excelent rolul Elevei, precum si pe Horatiu Malaele insusi. La Teatrul Național actorul regizează practic o nouă producție: cu o tânără actriță, Aylin Cadâr, în rolul Elevei, cu un alt decor, alte costume (Florilena Popescu Fărcășanu) și un light-design ce creează o atmosferă diferită față de cea sumbră pe care mi-o amintesc din prima producție. Decorul alcătuit din obiecte de mobilier din lemn în culoarea lui naturală (decor imaginat chiar de actor/interpret/regizor) contribuie și el la schimbarea aspectului general al producției, al cărei final tragic poate fi mai geu bănuit de la bun început, nefiind prevestit de elementele exterioare.
 |
 |
Desigur, textul ionescian e deja arhicunoscut, intrat fiind în toate bibliografiile de teatru, iar în teatrul românesc el a creat montări-reper, dacă ar fi să pomenim numai producția semnată de Mihai Măniuțiu la începutul anilor 90 sau pe aceea a lui Victor Ioan Frunză, la sfârșitul acelei decade. În cea de a doua, spectatorii erau integrați în decor, fiind așezați în bănci de lemn uzate, împrumutate dintr-o școală, la fel ca Eleva, și aveau sentimentul că participă direct la întreaga acțiune, simțind absurdul situației crescând și cuprinzându-i și pe ei.
***
Revenind la noua "Lecție" de la Național, ceea ce impresionează este meșteșugul actoricesc pe care Horațiu Mălăele îl rafinează la maximum, reușind să obțină efecte comice garantate prin exploatarea absurdului de gest, mimică, voce. Actorul își folosește propriul corp ca pe un instrument care, prin caricaturizarea înzestrărilor firești ale ființei umane, devine capabil să ilustreze condiția absurdă a omului contemporan: dereglarea mimicii care o ia înainte sau rămâne în urma cuvintelor rostite, repetarea unor propoziții până când absurdul acestora devine evident, reluarea unor gesturi sau neducerea lor până la capăt, folosirea corpului ca pe un elastic imposibil de controlat, emisia de sunete bizare în loc de anumite cuvinte sau în completarea acestora - toate sunt procedee bine puse la punct de un actor inventiv, ce intuiește corect sursele absurdului în interpretarea actoricească și le folosește la maximum. Conform aceluiași principiu, regizorul-actor construiește și celelalte personaje: o Elevă plină de entuziasm la început, ale cărei energii seacă pe măsura dialogului cu Profesorul, care prinde viață tocmai folosind-o pe cea care se scurge din Eleva lui și bătrâna menajeră Marie al cărei contur fizic diform și prezență de spirit înfricoșătoare par să-l intimideze pe Profesor.
Spectacolul regizat de Horațiu Mălăele înlătură orice semnificație politică, deși aceasta este una dintre dimensiunile identificate în această piesă de către exegeții operei lui Ionesco, concentrându-se în schimb asupra relației dintre limbaj și putere, ca raport de bază al umanității.* Violul din final, însoțit de o izbucnire de culoare prin manechinele de cârpă ascunse sub birou - decorul sobru, de lemn, este astfel invadat de un dezmăț de culori - apare ca o răzbunare aproape copilărească a Profesorului care simte că Eleva îi scapă de sub dominație, încercând să se salveze prin invocarea durerii de dinți. Scuzele lui puerile față de menajeră vin din aceeași sferă a simulării unui retard pentru suspendarea oricărei responsabilități, pentru învinuirea celuilalt și pentru reluarea, de la capăt, a aceleiași execuții sinistre, imagine simbolică a sfârșitului dialogului, a incapacității funciare de comunicare între ființele umane.
Dincolo de hohotele de râs pe care le provoacă spectacolul semnat de Horațiu Mălăele se ascunde și tristețea unei tragice imposibilități - aceea de a te face înțeles cu adevărat - poziție în care se regăsește deseori și actorul comic. Publicul râde, dar oare ce înțelege el cu adevărat?
Notă* "Implicația politica a dominației, este cu siguranță prezenta în "Lecția", dar acesta este numai un aspect, unul minor, principala semnificație fiind aceea legată de natura sexuală a puterii și relația dintre putere și limbaj, ca bază a tuturor legăturilor dintre oameni." (Martin Esslin, Teatrul Absurdului, editura Vintage Books, 2004)
