Jurnal de selecţioner (19)

Acest „Jurnal", ce va apărea în exclusivitate la Art Act Magazine, îşi propune să vă ţină la curent săptămânal cu „aventurile" selecţionerului Festivalului Național de Teatru de la București, punctând locul pe harta României unde ele se întâmplă, modul de deplasare (care spune uneori multe despre țara în care are loc acțiunea) și, desigur, producția văzută.

Un puzzle social

Locul. Teatrul Ariel din Tg. Mureș, un teatru pentru copii și tineret preocupat serios de latura "de tineret". La noi, titulatura extinsă a teatrelor pentru copii nu e respectată, cu câteva excepții (vezi și Teatrul Luceafărul din Iași), fiindcă n-am înțeles încă lecția teatrelor similare din vest care încep educația teatrală prin teatrele pentru copii și tineret. Fără să trateze copiii "de sus" și condescendent, teatrele de gen din Germania, de exemplu, montează frecvent piese care să le explice tinerilor în ce fel de lume intră. Într-un asemenea context a fost montată la Leipzig piesa "Stop the tempo" a Gianinei Cărbunariu, cu tineri și despre tineri. Teatrul Ariel are un întreg program în această direcție.

Călătoria. Nu am de adăugat față de săptămâna trecută decât faptul că Valea Prahovei e un adevărat coșmar când vine vorba de trafic. Iar dacă îți mai pui în cap și să pleci în această direcție într-o zi de vineri, se cheamă că ești pur și simplu inconștient. Dacă vă spune cineva că Sinaia sau Brașov-ul sunt "aproape" de București, atunci țineți cont că vorbește de momente ideale cum ar fi ora 4 dimineața, în nici un caz în timpul zilei.

Producția. Piesa Taxi Vinyl scrisă de dramaturgul Alina Nelega după modelul „Horei" lui Arthur Schnitzler - text care a inspirat mai multe rescrieri și adaptări, cea mai recentă semnată de dramaturgul David Hare - păstrează doar structura și ideea de bază a scrierii austriacului. Principiul "fiecare cu fiecare" revine și aici însă personajele și micile lor întâmplări, precum și întreg contextul social și temporal din care provin acestea sunt adaptate la realitatea românească a zilelor noastre. Ne par/ne sunt cunoscuți și taximetristul afacerist care stă la baza poveștii - în barul lui se întâlnesc unele cu altele mai toate personajele - și târfa sentimentală care colecționează viniluri și vrea să se reprofileze, și tânăra actriță care face reclame, nu artă, și ziarista în stare să facă orice ca să "prindă" prima pagină și doctorul care profită de paciente și vânzătoarea de supermarket nevrozată, și toți ceilalți. Cu toții sunt desprinși din știrile din ziare, de la TV sau din experiența noastră de zi cu zi. Alina Nelega i-a cules pe fiecare din peisajul contemporan românesc și i-a adus într-un text care devine o cronică scrisă cu responsabilitate morală și politică despre o societate în avansată stare de degradare. Un puzzle social.

O tânără se sinucide după ce face dragoste cu doctorul psihiatru care o trata, ziarista dă prima știrea apoi se culcă cu procurorul de caz pentru detalii și cu un fotograf pentru primele imagini de la morgă ale fetei; fata se mai culcase și cu taximetristul proprietar de bar, care o culesese de pe drumuri pe târfa care colecționa viniluri și pusese bazele unei afaceri cu ea; fratele fetei îi cere mâna actriței pentru care taximetristul făcuse o pasiune după ce a văzut-o în reclama de pe blocul de vis-a-vis, dar se dă apoi la fosta târfă acum devenită co-proprietara barului numit Taxi Vinil; doctorul cu care era fata în ziua sinuciderii se culcă cu vânzătoarea de la supermarket care e soția procurorului de caz, iar procurorul îi dă de înțeles ziaristei că îi va da informații în schimbul favorurilor sexuale, pentru ca în cele din urmă să nu-i dea nimic. Din micile lor întâmplări de viață se desenează profilul unei societăți ce se scaldă în promiscuitate ca peștele în apă, făcând din erotism moneda de schimb numărul doi după ban, care e la mare cinste oricum. Micile tresăriri de umanitate ale personajelor sunt firave și aproape invizibile, precum zgârieturile de pe vechile viniluri, iar "melodia" capitalismului de tranziție și a liberalismului de împrumut curge înainte fără să fie grav tulburată de ele.

Regizoarea Luisa Brandsdorfer aduce în scenă la început toate personajele într-o scenă-pretext în care acestea se exersează dansând un tango și schimbându-și partenerii de dans după cum prevede textul că îi schimbă în pat. Nu e clar de ce era nevoie să danseze tango (sub îndrumarea coregrafului Ricardo El Holandes), mai ales că, în ciuda faptului că au exersat probabil intens, se vede că nu toți actorii sunt dansatori înăscuți. Cel puțin nu pentru acest dans al rigorii, siguranței și nervilor întinși la maximum. Ideea în sine de a echivala dansul cu "dansul sexual" e destul de puțin originală, oricum. În rest, munca regizoarei se rezumă la o corectă îndrumare a actorilor, unii dintre ei foarte buni (precum Marius Turdeanu - fratele, Monica Ristea - Horga - vânzătoarea), ceilalți încă tributari unui stil de joc patetic si afectat, încă foarte prezent în teatrul românesc, ca zațul ce se încăpățânează să rămână în ceașca de cafea, și capabil să strice efectul unui text acut contemporan făcându-l să semene cu un Cehov jucat prost. E nevoie de un jet de apă rece ca să-l curețe odată (zațul). Din păcate, de data asta nici scenografa Alina Herescu n-a făcut eforturi suficiente pentru a da personalitate spațiului de joc, așa încât aerul general al spectacolului e mai degrabă prăfuit, demodat.

Spectacolul are și un "special guest star" în persoana lui Marius Manole, actorul Naționalului bucureștean, care, fiind un actor bun, un excelent profesionist - face un rol corect, însă prin nimic deosebit. Nici importanța lui în economia piesei sau a spectacolului, nici gradul de implicare cerut din partea lui nu justifică efortul deplasării București-Tg. Mureș, altfel absolut indicată ori de câte ori un actor este în căutare de noi experiențe (iar Marius Manole este unul dintre puținii actori de la noi care chiar caută experiențe diferite, cu regizori diferiți, cu trupe diferite - mai mici sau mai mari - în sistem independent sau de stat).

Cu un text foarte bine scris , spectacolul Taxi Vinyl se impune, în ciuda neîmplinirilor ce țin de regie și scenografie, ca o bună mostră de dramaturgie contemporană cu miză - iar miza este actualitatea extremă a tipologiilor și contextelor în care acestea funcționează, toate spunând foarte multe despre felul în care arată societatea românească astăzi, la aproape 20 de ani după o importantă schimbare de regim politic și de sistem social. Oamenii sunt mai triști, mai derutați, au mai puțin respect pentru ei înșiși și pentru cei din jur, și par complet lipsiți de direcție fiindcă nu sunt capabili să regăsească sensul moral al existenței. Dacă nu suntem atenți, vinilurile vor fi din ce în ce mai zgâriate până când nici un sunet nu va mai putea fi cules de pe ele, iar sonorul va rămâne de domeniul noilor tehnologii.