Acest Jurnal", ce va apărea în exclusivitate la Art Act Magazine, își propune să vă țină la curent săptămânal cu aventurile" selecționerului Festivalului Național de Teatru de la București, punctând locul pe harta României unde ele se întâmplă, modul de deplasare (care spune uneori multe despre țara în care are loc acțiunea) și, desigur, producția văzută.
Spovedanie contemporană
Locul. Piatra-Neamț, Teatrul Tineretului. Unul dintre teatrele cu istoria cea mai bogată, loc mitic al teatrului românesc în care și-au făcut debutul generații întregi de actori și unde câțiva dintre regizorii celebri azi au înregistrat primele lor mari succese. Din toată această istorie eu îmi amintesc cel mai bine sfârșitul anilor 90 când la Teatrul Tineretului se organiza unul dintre cele mai bune festivaluri din țară, în fiecare an cu un focus pe o altă țară din care erau invitate spectacole. Sunt vremuri care îmi lipsesc.
Călătoria. De data asta am ajuns la Piatra-Neamț cu trenul. Nu direct, că nu e așa de simplu. Ca să scurtezi drumul și să nu depinzi de cele două (2) trenuri directe care leagă orașul de Capitală, trebuie să iei trenul până la Bacău - cu puțin noroc găsești un intercity în care ai și priză pentru laptop - și să aranjezi să te aștepte cineva cu o mașină. După 40-50 de minute cu mașina zărești Ceahlăul și ajungi la Piatra-Neamț. Am descoperit că, de când nu mai fusesem eu, orașul a căpătat și o telegondolă care urcă pe munte. Din păcate a plouat cât am stat acolo, altfel v-aș fi spus cum e să te plimbi cu ea.
Producția. Singurătatea oamenilor în marile orașe: o temă vastă, foarte la modă în lumea de azi. Destul de străină publicului românesc, fiindcă românii n-au apucat să conștientizeze singurătatea cu pricina. Unii nu știu nici măcar ce înseamnă un mare oraș, nici vorbă să înțeleagă cât de disperat de singur te poți simți în el, iar din acest punct de vedere piesa lui Christopher Durang, Râs nervos, se potrivește la Piatra-Neamț precum "nuca în perete". Discurs despre izolare și însingurarea din metropolă pentru oameni care trăiesc într-un orășel mic și simpatic, în familiile lor liniștite.
Și totuși... Cele două personaje care ni se confesează pe rând, o femeie nevrotică și un bărbat ușor "dus", desprins parcă de realitatea înconjurătoare, amândoi între două vârste, devin, în ciuda diferențelor contextuale, oglinzi posibile pentru fiecare spectator, cu condiția ca el, spectatorul, să fie în stare să-și depășească, măcar mental, propria condiție. Ea povestește cum a izbucnit într-un supermarket și a țipat la un tip care se tot gândea și răs-gândea analizând o conservă de ton. L-a și pocnit, dar asta se pare că a uitat. Își amintește, în schimb, toată ziua respectivă, așa cum a curs ea până la incidentul din supermarket, precum și alte câteva întâmplări, plus citate din emisiuni TV care ne ajută să înțelegem cât de singură e. Și cât de dezechilibrată emoțional, dependentă de TV și de rețetele de fericire propovăduite de diverși guru de care e plină societatea americană. El: povestește același incident (din punct de vedere al victimei) și face apoi racord la întâmplări ce ne dezvăluie un alt rezervor uman de frustrări. Aparenta liniște a personajului lui ascunde același șir de încercări disperate de găsire a fericirii, încercări eșuate lamentabil, chiar dacă El a îmbrăcat haina optimismului cu orice preț și e decis să se convingă că e foarte aproape de a găsi ceea ce caută.
Cei doi actori - Isabela Neamțu și Cezar Antal - dau adevărate probe de "actorie de prim-plan". Ei își spun textul cu fața la publicul aflat foarte aproape, public pe care îl iau martor, într-o formulă de interactivitate moderată (discurs ochi în ochi, întrebări retorice etc) și trec cu abilitate prin toate nuanțele personajelor, astfel încât parcă le vezi pe chip și bătăile inimii. Prima parte a spectacolului, în care fiecare monologhează în picioare, nemișcat, lângă un scaun pe care se află un pahar în care picură de sus apă, atât cât să ritmeze discursul, e foarte bună. Actorii sunt convingători, se fac una cu personajul, iar discursul nu cade în patetism, ci își păstrează umorul, în ciuda subiectului. Însă partea a doua, cea în care aterizăm - în vis - într-un show TV al cărui invitat e pruncul Iisus din Praga e destul de haotică. N-a fost niciodată simplu să "înscenezi" un vis, și e cu atât mai complicat aici cu cât e vorba despre un vis extrem de animat, în care un sfânt (pruncul Iisus din Praga) se întâlnește cu o păgână, prezentatoarea TV, iar ciocnirea iese cu scântei. Aluziile la show-uri TV românești - de care vorbește în caietul program regizorul Szabo K.Istvan - sunt destul de greu, dacă nu imposibil, de detectat.
Dar spectacolul atrage prin umorul bine dozat al textului și prin felul în care personajele se dezvăluie în fața publicului, într-o confesiune dezarmantă și mișcătoare. O neașteptată formă de spovedanie contemporană.
