Jurnal de selecţioner (16)

Acest „Jurnal", ce va apărea în exclusivitate la Art Act Magazine, îşi propune să vă ţină la curent săptămânal cu „aventurile" selecţionerului Festivalului Național de Teatru de la București, punctând locul pe harta României unde ele se întâmplă, modul de deplasare (care spune uneori multe despre țara în care are loc acțiunea) și, desigur, producția văzută.

Furtuna de cameră

Locul. Teatrul Odeon, unde Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiești își prezintă de obicei producțiile atunci când face turnee în București. Și face destul de des, fiindcă e un teatru dinamic, unde montează cei mai buni regizori din țară, prin urmare un teatru care are ce arăta. Deși aflat în provincie, nu produce spectacole "locale", în care unele teatre s-au specializat, urmând cumva exemplul televizunilor care, spun ele, dau publicului "ce vrea". Teatrul ploieștean ambiționează spre producții demne oricând să concureze cu oricare altele din țară. Ba poate chiar din străinătate.



Călătoria. Cum drumul spre Teatrul Odeon vi l-am descris deja de câteva ori în acest jurnal, cred că e cazul să nu o mai fac încă o dată. Mai ales că ambuteiajele de pe Calea Victoriei sunt absolut neschimbate. Ele nu devin mai "amabile" decât în august, când bucureștenii sunt plecați în concediu, dar atunci nu avem nici teatru așa că nu ajută la nimic.

Producția. "Furtuna" lui Cristi Juncu este o furtună de cameră, nici un sens peiorativ nefiind implicat aici. E ca un concert de cameră, acustic, în care sunetele sunt elaborate "la vedere", iar trucurile sunt servite deschis, pe față, fără pretenția că magia vine de undeva de sus. Dar magia chiar vine, pe această cale, așa cum ar putea (eventual) veni și pe altele. Pentru că spectacolul cameral al lui Juncu are tensiune, are suspans, are surprize și are, mai ales, umor. I s-a reproșat că ar avea chiar prea mult umor, în detrimentul magiei - de care această piesă a lui Shakespeare face vorbire mai mult decât oricare alta. Mi se pare însă că soluția găsită de regizor pentru a face clară "lumea magică" stăpânită de Prospero - anume luarea în posesie de către Ariel a unora dintre personaje, prin trupurile cărora își face intervențiile vrăjite - este nu numai foarte plastică și bine dusă la capăt de actorii cu care a lucrat, ci și foarte originală. Iar asta creează un echilibru cu partea comică a spectacolului, care are într-adevăr forță.



***

Acțiunea începe cu Prospero (Ioan Coman) gătind ceva la un aragaz aflat în marginea scenei. De fapt, a început încă de la intrarea publicului, așezat pe scenă, fiindcă pe mica scenă rotundă (un caz de "scenă în scenă"), având pe jos nisip, se află o găină neagră, iar în sală, parcă zburând deasupra scaunelor, plutește un pian cu coadă care se mișcă de parcă ar fi "locuit" și el de muzica ce se aude pe fundal. Am fost tentată să trec peste cele două prime introduceri în spectacol pentru că, deși mi s-au părut frumoase și neașteptate în sine, nu am înțeles deloc sensul și relevanța lor. Revenind însă la Prospero, el intră în scenă ca un personaj casnic, aproape modest, ca și cum ar fi apăsat de puterile lui magice: pare chiar ușor încurcat de ele. Tonul lui sfătos, de o paternitate urbană, atunci când vorbește cu Miranda, încercând să-i explice rolul furtunii, contribuie la întărirea aceleiași impresii. E impresionantă această actualizare subtilă a textului shakespearian, fără nici o forțare, dar care spune foarte limpede: magia poate să apară oricând, în cele mai banale existențe, răscolind viețile (și trupurile). Mai mult decât atât, ea poate fi provocată de cineva la care nu te-ai aștepta în ruptul capului. Magia există, nu e ceva rar și îndepărtat, nici ceva aflat doar în cărți, așa că merită să o căutăm în jurul nostru, în lucrurile cele mai simple. Fiecare are nevoie de o "furtună" în viața lui.

***

Pe micul "covor" rotund de nisip se vor desfășura apoi binecunoscutele întîmplări - naufragiul, rătăcirea naufragiaților, întâlnirea celor doi tineri, Ferdinand și Miranda, îndrăgostirea lor, muncile pe care Ferdinand trebuie să le îndeplinească pentru a fi acceptat de Prospero, dezvăluirea complotului care a generat izolarea lui Prospero pe insulă și, nu mai puțin, întovărășirea lui Caliban cu cei doi marinari beți. Câteva dintre cele mai bune scene comice din toată stagiunea se găsesc aici, sub carapacea de broască țestoasă care i-a fost atașată lui Caliban pentru a-l aduce mai aproape de regnul animal, de la care se revendică. Ascunziș perfect împotriva furtunii, carapacea devine refugiul dorit și de marinari - de unde șirul de situații comice. Excelenți interpreți comici se dovedesc Adi Vasluianu - care se folosește de încruntările lui cuceritoare pentru a-i speria pe marinari - dar mai ales Tudor Smoleanu si Bogdan Farcas. Verva comică a traducerii lui Juncu ne amintește aici câtă nevoie este de noi traduceri ale pieselor lui Shakespeare, de folosirea unor repere contemporane pentru ca textul să nu rămână o incantație absconsă, ci să aibă ecou în conștiința oricărui tip de public.

O altă idee admirabilă este aceea de a "asista" întreaga acțiune de către un mic cor alcătuit din trei actrițe (Roxana Ivanciu, Cristina Moldoveanu, Mihaela Popa) - cele trei grații - care intervin cântând live, acustic, cu voci foarte bune, un comentariu ce devine un fel de ramă muzicală pentru tabloul de pe scena in scena (scenografie Cosmin Ardeleanu, muzica originala Ada Milea).



Cel mai bizar mi se pare faptul că e al doilea spectacol cu "Furtuna" (după montarea Cătălinei Buzoianu) în care, din construcția regizorală, Prospero și Miranda (aici fermecatoarea Florentina Nastase) cad cumva pe locul doi, în prim-plan aflându-se micul grup comic și, nu mai puțin, Ariel. Doi Ariel foarte diferiți unul de altul. Dacă Rodica Negrea stăpânea cu energia ei întreaga scenă, aterizând când te așteptai mai puțin, în costumul asemănător în parte cu pielea unui liliac, în parte cu un costum de aviator, Ada Simionică se află la extrema cealaltă. E prima dată când văd un Ariel "șoptit" de interpretul său, iar aici meritul e din nou al regizorului. În toate spectacolele văzute de mine cu acest text Ariel deborda de energie, fascina prin plastica sa corporală, prin misterul aparițiilor sale, prin aspectul său atipic față de restul distribuției - fie printr-un joc al proporțiilor fizice, fie prin rasă etc. Aici, Ariel are doar două costume simple - unul complet negru în prima parte, celălalt complet alb în cea de a doua - și nu face decât să vegheze din umbră întreaga desfășurare a evenimentelor de pe mica scenă în scenă. Nu intră în spațiul rotund, așternut cu nisip, dar influențează vizibil ceea ce se întâmplă acolo: șoptindu-și vrăjile în microfonul cu cască pe care îl poartă, Ariel apelează la corpurile celorlalți pentru a interveni, nevăzut, în acțiune, iar vocea lui rostește prin ei acele replici care schimbă firul întâmplării. Nu e doar o idee originală, ci și un act de curaj să aplici această idee, fiindcă e destul de greu pentru actori să se acordeze atât de bine încât manipularea să fie credibilă - dar actorii ploieșteni reușesc. Iar interpreta lui Ariel, Ada Simionică, chiar ar merita un premiu pentru felul în care știe să apară și să dispară când, de fapt, se află tot timpul în scenă.

Fără să fie un spectacol perfect (nici măcar n-ar trebui să spun asta dacă n-am funcționa cu toții într-o cultură încă obsedată de capodoperă), "Furtuna" lui Cristi Juncu produsă la Ploiești este o dovadă că magia poate sta și în lucrurile mici, aparent nespectaculoase, și că stă în puterea teatrului să o scoată la suprafață, așa cum ies acordurile muzicale la iveală din numai câteva instrumente într-un concert de cameră.