Jurnal de selecţioner (13)

Acest „Jurnal", ce va apărea în exclusivitate la Art Act Magazine, îşi propune să vă ţină la curent săptămânal cu „aventurile" selecţionerului Festivalului Național de Teatru de la București, punctând locul pe harta României unde ele se întâmplă, modul de deplasare (care spune uneori multe despre țara în care are loc acțiunea) și, desigur, producția văzută.

Despre România numai de bine

Locul. Teatrul Municipal din Baia-Mare, unul dintre teatrele „în creştere" din ţară, revitalizat în ultimul an de o nouă conducere, care a invitat aici regizori-animatori: Victor Ioan Frunză, Radu Afrim, Ana Mărgineanu. Echipa a beneficiat de aceste întâlniri, a fost întinerită cu mulți absolvenți, în special ai școlii de teatru de a Cluj, și a înregistrat în 2008 performanța de a participa pentru prima dată la Festivalul Național de Teatru.

Călătoria. Foarte grea! Practic, durează cât drumul de la Bucureşti la New-York, numai că nu ai parte de filme sau de servirea mesei la scaun, ci de zguduiri din cauza drumului (cea mai civilizată variantă e cu trenul de noapte până la Cluj şi cu o maşină până la Baia-Mare). E unul dintre drumurile care te fac să meditezi la cât de izolaţi suntem în propria ţară, de vreme ce ne e atât de greu să ajungem dintr-un oraş în altul. Într-o asemenea ocazie, parcă uiţi că trăieşti în 2009 şi ai impresia că nici un zid n-a căzut încă.

Producţia. Cine îşi propune să vorbească despre România numai de bine, se condamnă singur la tăcere. Sau intră în registrul simpatic al ironiei crâncene, aşa cum face şi primul spectacol dintr-o serie numită chiar „Despre România numai de bine" şi semnată de dramaturgul Peca Ştefan şi regizoarea Ana Mărgineanu. Întâmplarea face să mă aflu, când scriu acest text, la Piatra-Neamț, următorul oraș pe lista celor doi tineri creatori, care și-au propus să alcătuiască o mică hartă spectacologică, cu producții dedicate micilor orașe pierdute în România, dar care au (cel puțin teoretic) în teatrul lor o oază de normalitate. De aici, trebuie să iradieze acele unde care să transmită nevoia de a-ți pune întrebări, de a vedea locul în care trăiești cu alți ochi, ca și cum ai intra în el pentru prima dată.

Spectacolul "Povești adevărate complet inventate despre Baia-Mare" face acest serviciu tuturor băimărenilor: la propriu, pentru că prima scenă are loc în subsolul clădirii teatrului, în care sigur n-au intrat până acum spectatorii, dar și la figurat - pentru că sunt ghidați pentru călătorii în trecutul, dar și în viitorul orașului. După o documentare serioasă - "primul lucru pe care și l-au luat când au venit aici au fost bicicletele și pe urmă au mers cu ele prin tot orașul, au vizitat muzee, au vorbit cu tot felul de oameni", mi-a spus încîntată directoarea teatrului -, Peca a scris un text și a asistat-o pe Ana Mărgineanu la punerea acestuia în scenă. Impresionant rămâne întreg procesul de "invadare" a unui spațiu cultural, de sondare a lui cu mijloacele teatrului și de redare condensată a descoperirilor făcute către înșiși locuitorii acestui spațiu cultural, care și-au pierdut obiectivitatea în ceea ce-l privește. Un fel de recuperare prin teatru a orașului în beneficiul propriilor cetățeni.

Prima scenă, cea petrecută în subsolul teatrului, astfel "prelucrat" încât să semene cu o mină, are loc la 1900, pe vremea când orașul trăia numai din minerit, iar aurul era legenda care hrănea imaginația puținilor "întreprinzători" locali. În acest Eldorado în miniatură ni se decupează într-o singură scenă destinul unui pictor mediocru, autorul unui tablou ce va constitui firul de legătură între scenele spectacolului. Tabloul îl vom regăsi într-un bizar apartament de bloc aparținând unui cuplu care trăiește din "operațiuni de pompe funebre" în anii 80, în plin comunism. Cuplul are un copil "cu probleme", iar problemele sunt tipic băimărene: iradiat, precum toți cetățenii din oraș, din cauza combinatului local, copilului îi apar pete de aur pe corp. Piesa lui Peca prelucrează astfel un mit local răspândit, mitul "copiilor de aur", care s-ar naște la Baia-Mare, mit menit să valorizeze riscul de a locui în acest oraș, risc asumat - mai mult sau mai puțin conștient - de foarte mulți oameni. Ba chiar, printr-un mecanism bizar, îl transformă într-un motiv de mândrie locală. Autorul piesei duce mai departe mitul copiilor de aur, îl trece prin epoca capitalismului sălbatic (scuzați cacofonia, am lăsat-o fiindcă se potrivește cu timpurile), în care "copii de aur" sunt transformați în marfă de clanurile locale, și îl proiectează apoi într-un viitor îndepărtat, transformând ultimul episod al spectacolului într-unul science-fiction. Interesant e și parcursul stilistic fixat de regizoare - primul moment e jucat mai "trăirist", ca "pe vremuri", cel de al doilea (episodul comunist) și cel de al patrulea (episodul capitalist) într-un registru realist, pentru ca ultimul să explodeze într-un registru fantastic, combinat cu mijloacele musicalului - fiindcă cetățenii de aur ai viitoarei Băi Mari se exprimă numai cântând.

Neajunsurile spectacolului vin tocmai din dificultatea impusă interpreților de construcția complexă a acestuia: dacă la primele episoade tinerii actori se descurcă foarte bine, la următoarele, și în special la ultimul, care pretinde o pregătire cu adevărat "multilaterală", se vede că aceasta le lipsește. Rămân "pe baricade" George Costin și Sorin Miron (care au mai colaborat cu Victor Ioan Frunză în spectacole la fel de solicitante), și Ioan Codrea, dar restul interpreților fac față mai greu încercărilor la care îi supune spectacolul. Dinamica rapidă a schimbărilor în spațiu (scenografia lui Mihai Vălu folosește multe colțuri ale clădirii teatrului, de la subsol până la scările de serviciu de deasupra scenei), precum și coregrafia din ultima parte (autor Andreea Duță) sunt probe greu de trecut cu bine în lipsa unui antrenament susținut. E dovada că teatrul însuși, respectiv mijloacele și tehnicile lui, sunt asimilate numai până la un punct al istoriei sale, iar tot ceea ce ține de prezentul acestei arte în lume ne este încă străin. Actorul tip „all in one" care știe să joace, să vorbească, să danseze și să cânte, e încă un fel de science-fiction teatral, un stadiu încă de neatins la noi.

Ironia de care vorbeam mai devreme, cea care privește printr-o lupă felul băimărenilor de a se raporta la propriul oraș, de a crea mitologii care să acopere problemele reale și să-i scutească de eventuale rezolvări, are și partea ei caldă, fiindcă tonul pe care sunt spuse "poveștile" este unul apropiat, fără o critică acidă. Comentariul este unul implicit, iar spectatorilor li se lasă toată libertatea să judece, să se trezească și să-și pună întrebări despre prezentul și viitorul orașului lor sau, simpotrivă, să continue să se lase legănați, comod, de miturile băimărene.

Un proiect extraordinar de util micilor comunități urbane din țară - atât de diferite în alcătuirea și funcționarea lor de orașele mari, în special de Capitală - proiectul "Despre România numai de bine" ar trebui finanțat, într-un stat normal, conștient și responsabil, "de la centru". Numai că centrului îi lipsește deseori capul.