Jurnal de selecţioner (10)

Acest „Jurnal", ce va apărea în exclusivitate la Art Act Magazine, îşi propune să vă ţină la curent săptămânal cu „aventurile" selecţionerului Festivalului Național de Teatru de la București, punctând locul pe harta României unde ele se întâmplă, modul de deplasare (care spune uneori multe despre țara în care are loc acțiunea) și, desigur, producția văzută.

Richard III: Podiumul de modă și studioul de televiziune

Locul: Același Teatru Maghiar de Stat despre care vă povesteam și săptămâna trecută, în cronica spectacolului "Trei surori". Nu obosesc să spun că în acest moment este cel mai bun teatru din țară: disciplina acestei trupe conduse de regizorul Tompa Gabor, împreună cu talentul peste medie al majorității actorilor ei fac o combinație explozibilă, imposibil de concurat de către aceia care stau foarte bine cu talentul și atât...



Călătoria. Scriu acest articol chiar înainte de un nou drum la Cluj și îmi aduc foarte bine aminte de ultima călătorie pe acest traseu, făcută în vagonul de dormit. Perdeaua din vinilin era ruptă și nu stătea trasă până jos. Cu perspectiva ca luminile din gări să-mi treacă toată noaptea prin fața ochilor, nelăsându-mă să dorm, l-am rugat pe însoțitorul de vagon să încerce să rezolve situația. A apărut mai întâi cu o sârmă - soluția românească general valabilă - dar nu a mers, așa încât a revenit cu un fel de curea pe care a legat-o "artistic" astfel încât să țină perdeaua. O bijuterie artizanală, ce mai!



Producția. Am văzut spectacolul cu "Richard III" imediat după "Trei surori" și, cum comparațiile sunt inevitabile, m-am gândit atunci că-mi lipsește cumva "simplitatea complexității" din Cehov-ul lui Tompa."Shakespeare-ul" aceluiași Tompa Gabor mi s-a părut că suferă tocmai din cauza prea multelor idei pe care regizorul le-a strâns în același spectacol. Există o primă axă a spectacolului, bazată pe ideea "muzeului cu orori". Viața întreagă a lui Richard seamănă cu un muzeu al ororilor în care exponatele sunt nu numai dușmanii, ci și camarazii de arme, prietenii și chiar rudele. Vitrinele ca de muzeu ce umplu scena sunt pline cu capete sau fragmente de corpuri prezervate, pentru a aminti permanent crimele comise (măști - Ilona Varga-Jaro), iar prezența lor în scenă dă acesteia un aer sumbru, clinic, în care viața abia dacă palpită. Poate în directă legătură cu această atmosferă, inceputul spectacolului este greoi, iar unele scene plictisitoare. După primul efect, al ororii produse de "materialul" strâns în vitrinele acestui "colecționar de crime", prezența acestora în scenă devine greu de suportat. Din fericire, spectacolul pregătește spectatorului și alte surprize: în primul rând o bizară paradă de modă a femeilor din "clan", prin care este dezvoltată ideea scenografei Carmencita Brojboiu de a se inspira pentru costume dintr-o colecție semnată de celebrul creator de modă Issey Miyake. O parte din acțiunea și ea devenită rutină a piesei - fiindcă nu e vorba decât de alte și alte crime - este rezumată în cadrul acestei parade de modă, în care femeile apar aducând cu ele fie un tablou, fie o sabie și povestind ce crime au precedat actele finale ale lui Richard. Aceleasi femei care mai tarziu vor fuma un joint si vor lua cocaina ca sa evadeze din realitatea care le sufoca.



Ideea cea mai inspirată este însă aceea de a transforma lovitura de teatru prin care Richard III preia puterea într-un talk-show politic. Prin transformarea odiosului rege într-un politician al zilelor noastre, fără ca soluția să fie "îngroșată" în vreun fel, montarea devine una extrem contemporană, surprinzându-și și captivându-și audiența fără drept de apel. Nu în ultimul rând, surprinde Bogdan Zsolt, în rolul titular: e o surpriză plăcută, nu pentru că n-ar fi fost clar că acest interpret - recent nominalizat la Premiul Uniter pentru cel mai bun actor în rol principal pentru interpretarea lui Verșinin din "Trei surori"- e perfect capabil să dea viață crudului rege. Ci pentru că, obișnuiți cu interpretări care să sublinieze diformitatea fizică a personajului, despre care s-a teoretizat că ar fi oglinda răului pe care îl întrupează personajul, ne surprinde să constatăm cât de eficientă poate să fie soluția simplă de a-l juca pe Richard ca pe un cinic modern. Un ins oricând recognoscibil în compoziția societății de azi, genul care manipulează totul fără scrupule, în așa fel încât să capete beneficii directe: fie că e vorba despre o mai rapidă ascensiune pe scara socială, de putere sau de dragostea unei femei. Richard III e bărbatul care, în ciuda defectelor sale invizibile (care într-o lume întoarsă pe dos devin calități) și a celor fizice vizibile (aici subliniate doar de costum, aluzie la moda care poate schimba felul în care oamenii văd lucrurile) vrea totul: și ascensiune și putere și pe femeia la care râvnește aparent în zadar. Primele sunt ușor de obținut, iar pentru ultima e în stare de orice, așa încât succesul e al lui. Până când alt ticălos se ridică mai sus și îl nimicește. Povestea lui Richard III devine, în montarea lui Tompa Gabor, cea a unui personaj al lumii de azi, fără ca actualizarea să fie una forțată, ci dimpotrivă, extrem de subtilă și eficientă. Ticălosul crud și fără scrupule a cărui ascensiune politică oripilează cetățenii de bună credință și a cărui viață personală e un amalgam de frustrări este răul nostru cel de toate zilele. E o prezență constantă în lumea noastră de azi și chipul lui ne e adus seară de seară în casă prin intermediul televiziunii, fără discernământ. Spectacolul avertizează și asupra felului în care raul politic si cel al omniprezentei televiziunii se combină pentru a da un rău mai mare, de anvergură.