Acest „Jurnal", ce va apărea în exclusivitate la Art Act Magazine, îşi propune să vă ţină la curent săptămânal cu „aventurile" selecţionerului Festivalului Național de Teatru de la București, punctând locul pe harta României unde ele se întâmplă, modul de deplasare (care spune uneori multe despre țara în care are loc acțiunea) și, desigur, producția văzută.

O splendidă agonie

Locul. Mi-am petrecut jumătate din luna decembrie 2008 la Cluj, după care am plecat din țară, așa încât n-am apucat să scriu despre concentrația de spectacole bune văzute atunci acolo. Am reușit doar să răspund prin e-mail pentru revista Dilema care investiga în legătură cu "cel mai bun spectacol al anului" și să spun că, pentru mine, "Trei surori" al lui Tompa Gabor este exemplul clasic de teatru de artă, și, din acest punct de vedere, cel mai bun al anului 2008. M-am bucurat să văd acum spectacolul pe lista nominalizărilor la Premiile Uniter la nu mai puțin de șapte categorii: chiar dacă teatrul de artă ar fi pe cale să dispară, cum i-au prezis-o mulți, măcar are parte de o splendidă agonie. Iar Teatrul Maghiar de Stat din Cluj e unul dintre puținele locuri unde acest fel de teatru mai este cultivat -nu întâmplător, acest teatru a devenit în 2008 al doilea din România primit în Uniunea Teatrelor Europene cu drepturi depline. Așadar, la capitolul "locul" - pot trece în acest jurnal: un teatru european cu sediul în Cluj, România.

Călătoria. Epuizantă. Nu recomand nimănui nopțile petrecute în tren, decât cu o companie atât de plăcută încât să poată uita unde se află. Și cât durează! Fiindcă un drum cu trenul de la București la Cluj a ajuns să dureze cât unul între două continente, după ce - am aflat în timpul călătoriilor multe și lungi prin țară - liniile de cale ferată de la noi s-au deteriorat în asemenea măsură, încât viteza trebuie să fie foarte mică, măcar pe porțiunile afectate. Dacă șoselele ar fi mai bune, dacă ar exista autostrăzi, numărul celor care se ucă în tren ar scădea dramatic, fiindcă nimeni nu vrea servicii proaste pe bani mulți. Dar deocamdată n-avem nici drumuri, nici căi ferate, nici destule curse aeriene între orașe, ci numai o țară în care e teribil de greu să circuli și, desigur, multe discursuri ale politicienilor despre cum vor repara ei această situație dezastruoasă.

Producția. Singurul lucru care te face să uiți de un asemenea drum este bucuria de a descoperi, la capătul lui, un spectacol pentru care merită să bați oricâtă cale. Recomand călduros celor ce practică "turismul cultural" un drum până la Cluj pentru a vedea o serie de spectacole începând cu o producție mai veche, "Unchiul Vanea" în regia lui Andrei Șerban și sfârșind cu "Trei surori", în regia lui Tompa Gabor. Este un drum la capătul căruia se poate redescoperi propria umanitate, durerile simple, dar puternice, provocate de neputință, inerție, lipsa curajului necesar pentru schimbarea propriei vieți, dragoste neîmpărtășită, iluzii înșelate. Altfel spus, poți să vezi cum se prăbușește o viață în ea însăși, pentru că acela care o trăiește nu se pricepe să o țină în picioare.

Totul e transcris într-un spectacol de o frumusețe clasică, ce reface lumea atemporală a celor trei surori, universul lor înduioșător de perfect la început - comfortabil și cald, plin de lucruri dragi și dominat de amintirea tatălui (întrupat în scenă de un manechin uriaș, singurul care strică armonia locului) - care e invadat încă de la sfârșitul primului act de "corul soldaților", ce va reveni obsedant în momente cheie ale spectacolului. Meritul scenografului Andrei Both este acela de a fi construit un decor viu, care se transformă de la un moment la altul, avansând ideile despre sfărâmarea continuă a acestui mic univers perfect, atât sub presiunea unor factori externi concreți (prezența Nataliei Ivanovna, soția lui Andrei) sau simbolici ("corul soldaților"), cât și din cauza factorilor interni - traiectoria în schimbare a celor trei surori. Axa spectacolului devine incendiul care e abia pomenit în piesă și nebăgat în seamă de aproape nici o montare: în spectacolul lui Tompa Gabor, incendiul dă peste cap definitiv lumea celor trei surori, care începuse deja să se dezintegreze. În acest moment însă, decorul se desface, lăsând la vedere exteriorul casei, camera de zi, cu intimitatea ei protejată, e înlocuită cu o cameră de trecere, deschisă tuturor, servitori sau oaspeți, o cameră în care Olga și Irina încearcă zadarnic să -i ajute pe cei în nevoie dându-le propriile haine, în timp ce Mașa profită de tulburarea generală pentru a se ascunde să doarmă într-un pat de împrumut, numai să nu se întoarcă acasă. Drumurile tuturor, care păreau drepte la început, sunt acum confuze, nesigure, și fără perspectivă. Când Versinin vine să anunțe că soldații vor pleca din cazarma locală, e ca si cum totul s-ar prăbuși. Spre finalul spectacolului scena e dominată de o deschidere umplută cu apă, prin în care surorile trec fiecare, ca și cum ar încerca să se purifice. Suferința nu poate fi evitată, ea trebuie traversată, cu speranța că există un capăt și că el va fi atins.

Dacă la început, decorul e dominat de obiecte vechi, frumoase - un pian, câteva scaune de epocă, sfeșnice cu lumânări, dantele, în a doua parte a spectacolului luminile sunt cele ce atrag atenția - luminile spectrale, translucide, care îmbracă fundalul scenei, ca și cum acolo s-ar concentra toate energiile ce nu s-au putut strânge pentru a produce schimbarea.

Dar nu numai decorul trece prin această transformare, ci și actorii sau mai ales ei. Aici se dovedește capacitatea regizorului de a determina, motivat, aceste schimbări în interpreții aleși, nu întâmplător unii dintre cei mai buni actori din țară în acest moment. O surpriză este prezența actriței Hilda Peter (pe care o știam membră a trupei "Tamasi "Aron" din Sf. Gheorghe): ea face aici poate cel mai bun rol din carieră, transpunând în Irina ultimele impulsuri ale copilăriei, pornirile ludice de nestăpînit, alintul, și înlocuindu-le treptat cu primele semne ale suferinței, ale presimțirii ratării, ce începe să roadă foarte devreme. Transformarea e fascinantă și la Mașa, în interpretarea Imolei Kezdi: e sumbră și rezervată la început, comentând cinic tot ce se întâmplă în jur, pentru ca mai apoi, încălzită de dragostea pentru Verșinin să explodeze pur și simplu, devenind luminoasă și strălucitoare, o femeie în plină - și ultimă - înflorire. Spectaculoase transformări se regăsesc în mai mică măsură și la ceilalți interpreți: Bogdan Zsolt în Verșinin plutește la început pe un val de melancolie, plângându-și de milă într-un fel cuceritor, care o captivează pe Mașa, pentru ca la final el să-și arate lașitatea fugind. Hathazy Andras în Andrei e smucit și introvertit ca un adolescent la început, pentru ca spre final, după ce a trecut prin chinurile provocate de o soție care îl sfidează, să-și recunoască neputința într-o scenă memorabilă în care pășește resemnat, aproape gol, cu hainele în brațe, în urma bătrânului servitor care îl ajută să plimbe copilul. Tunde Skovran construiește rolul Nataliei Ivanovna în tușe mai groase, întreaga compoziție fiind un pic exagerată și parcă dintr-un alt film, unul contemporan, în care protagonista trece prea rapid de la fetiță prostuță la vampă și sfârșește ca soție modernă, care își ia un amant ca să facă jogging cu el. O posibilă lectură a acestui profil paradoxal ar putea fi cameleonismul lipsit de scrupule al acestei femei, simbolic pentru lumea ce are să vină, înlocuind-o pe cea veche, la a cărei dispariție contribuie cu satisfacție, din plin.

Cea mai mare reușită a regizorului Tompa Gabor mi se pare a fi tocmai realizarea unei fascinante hărți a tranformărilor umane - făcută vizibilă prin rafinamentul actoricesc al interpreților. E ceva profund uman în aceste transformări condensate în timp, dar atât de bine marcate actoricește încât, laolaltă cu transformările exterioare ale decorului, la fel de bine găsite, îți creează sentimentul acut că privești o lume care se prăbușește. Prezența "corului de soldați", care apare în anumite momente, punctându-le, dă o puternică senzație de absurd, ale cărei note finale sunt cu adevărat memorabile, în apariția ce încheie spectacolul: soldații cu aripi de îngeri pe spate, pedalând în van pe bicicletele lor care nu se mișcă. Presărat cu muzică înălțătoare de Șostakovici, Rahmaninov, Șirli - la fel de absurdă în combinație cu ratarea ce se așază în straturi asupra personajelor - spectacolul capătă în anumite momente/scene o intensitate ce-l face memorabil pentru cei care-l privesc, fixându-l în amintire.