"Ivanov" cu Ivanov

Foto: Victor Rebengiuc si Dana Dima.

Poate că ține de destin (curată fatalitate) sau poate că a fost o găselniță de geniu a regizorului Andrei Șerban, dar oricum ar fi nu cred că putea fi găsit un actor mai bun pentru rolul personajului lui Cehov, Nikolai Alexeevici Ivanov, decât Vlad Ivanov. Asta pentru că Ivanov, personajul, e un  simplu om,  nici frumos, nici urât, nici ticălos, nici erou, nici bun, nici rău, sau, mai degrabă, și bun și rău, fără realizări magistrale, dar nici pe deplin ratat (încă mai are inteligență și un cinic simț  al umorului), nici moral, nici imoral, mai curând amoral, pe scurt, e un om cât se poate de obișnuit, „the guy next door„, cum ar zice americanii, omul de lângă noi, un oarecare  cu o existență oarecare și care, colac peste pupăză, mai are și o moarte stupidă. Și niciun rol pe lumea asta nu poate fi mai greu pentru un actor decât cel al unui  personaj pe care nu știi de unde să-l apuci și despre care nu știi nimic pentru că nu e nimic de știut.  Pe o scenă aproape goală, doar cu câteva piese de mobilier dintre care unele sunt acoperite cu țiplă ca într-o casă unde nu mai locuiește nimeni(decoruri Octavian Neculai), între pereți gri, murdari și despuiați de orice podoabă își duce non-viața non-eroul Ivanov. El nu trăiește, ci se lasă trăit. Adeseori, mai ales în prima parte, el stă doar pe un scaun, iar viața este ceea ce se întâmplă pe lângă el, fără ca el să bage măcar de seamă. Nu-și iubește nevasta, își amintește vag că ar fi iubit-o cândva, dar asta se întâmplase parcă într-o altă existență când Ivanov mai avea puterea de a lua decizii.  Iar jocul lui Vlad Ivanov este atât de subtil, încât uneori spectatorul uită că el este acolo, devine una cu scaunul pe care stă, o piesă de mobilier și el, mutată uneori din loc în loc de alții. Singurul lucru care îl ține treaz este groaza de a rămâne singur cu femeia pe care nu o iubește. „Când vine noaptea trebuie să plec de acasă pentru că atunci nu te mai iubesc„, îi spune el soției. „Dar dacă nu mă mai iubește nici ziua?„, se întreabă ea, retoric, știind de fapt foarte bine răspunsul.  Piesa a fost prost primită de cenzura țaristă pentru că eroul nu dădea un exemplu bun contemporanilor.  Era considerat chiar imoral, dar departe de Ivanov acest lucru. El nu își înșală nevasta, ci pur și simplu nu o iubește. Nici nu are destule resurse sufletești pentru a deveni un depravat. După cum spunea Andrei Șerban în conferința susținută la Teatrul Național din București, a nu iubi este mult mai natural decât a iubi și că într-un fel sau altul mai toate personajele lu Cehov au extirpat cumva „organul„ răspunzător cu afecțiunea autentică. Spre deosebire de alte personaje cehoviene care se autoiluzionează, găsindu-și refugiul, cum spunea bine Andrei Șerban, într-un mâine iluzoriu („La Moscova, la Moscova, ne vom muta la Moscova și acolo vom fi fericite”) sau într-un trecut idilizat ( în ”livada de vișini” a copilărie), Ivanov știe adevărul, este perfect conștient că vitorul nu-i poate aduce nimic bun. Și, cum câtă luciditate, atâta dramă, el este poate cel mai nefericit „caz„ al doctorului Cehov, care îi pusese, de altfel, și un diagnostic:  „Cehov spunea că Ivanov suferă de plictiseală, noi, astăzi,  zicem că Ivanov suferă de fapt de depresie„, explica Andrei Șerban.  Amicii încearcă să îl readucă într-un fel la viață, dar el este incapabil de a mai simți ceva. Pe lângă Vlad Ivanov care joacă extrem de inteligent drama teribilă a unui om obișnuit, în spectacol mai sunt câteva adevărate recitaluri actoricești, semn că trupa Teatrului Bulandra rămâne number one în topul peisajului artistic bucureștean. Victor Rebengiuc este pur și simplu excepțional în rolul contelui Matvei Semionovici Şabelski, un bătrânel simpatic care nu mai are altă bucurie în viață decât să bea vodcă și să mănânce piroști cu ceapă, cochetând cu gândul de a se căsători la bătrânețe cu o tânără plină de nuri, dar dorindu-și de fapt cu ardoare să ajungă la Paris unde să stea la mormântul răposatei sale soții până ce își dă și el duhul. Șabelski e un aristocrat nefericit, dar care își ascunde foarte bine tristețea îndărătul unei veselii de tipul „je m'en fiche„. Marius Manole (”împrumutat” de la Teatrul Național) este flamboaiant  în Borkin. Aparițiile lui dau viață scenei, este și cântăreț și dansator și circar, un personaj care are parcă piper pe coadă, neliniștit, trăind fiecare clipă la paroxism, pus mereu pe fapte mari și pe afaceri veroase, un cabotin pe care nu poți să nu-l iubești. Iar cel ce întregește galeria recitalurilor actoricești este Cornel Scripcaru, un actor complex și rafinat, un ”cal pursânge” al ”hergheliei” de la Bulandra pe care, din păcate, îl vedem atât de rar jucând.

Andrei Șerban a optat pentru varianta necenzurată a piesei, pentru că Cehov, la insistențele cenzorului țarist, a trebuit să schimbe finalul, să-l facă mai „moralizator„ ca să dea rusului pravoslavnic lecții de viață. Astfel că Ivanov, în montarea de la Bulandra, nu moare răpus de procese de conștiință, sinucigîndu-se într-un gest de eroism, ci moare pur și simplu, fără sens, lipsit de glorie, așa cum și trăise.  Sfârșitul perfect  al unui om banal.