Între FNT şi Adrian Păunescu

Mai mult ca oricând, dezinteresul cras al televiziunilor din România pentru un eveniment major precum Festivalul Naţional de Teatru a demonstrat o anume imposibilitate radicală a supravieţuirii culturii autentice pe sticlă. Sincer, nu mă aşteptam la transmisii live, la relatări înfrigurate de la Bulandra sau de la Naţional, la vaste interviuri cu Garcia sau Warlikowski, la studiouri făcute în foyerul de la Metropolis, or la critici teatrali invitaţi în prime time să relateze despre ce au văzut. Mărturisesc, însă, că deziluzia tăcerii aproape unanime în această chestiune m-a luat prin surprindere. M-aş fi aşteptat ca măcar o anume dimensiune, cea a cancanului, a mondenului, or a ineditului să stârnească interesul televiziunilor aşa-numit comerciale. Pentru că dacă nici FNT nu, atunci ce anume da?! Dacă nici concentraţia aceasta de spiritualitate, capabilă să ofere o oglindă asupra stării teatrului românesc actual, nu reuşeşte să mişte ceva din inerţia idiotardă a unor directori de programe, atunci înseamnă că aceast㠄fetiţă cu chibrituri” numită cultură ar trebui să se resemneze definitiv. După ştiinţa mea, doar TVR Cultural a realizat o emisiune episodică pe durata Festivalului, ceva în cadrul ştirilor de seară, un fel de rezumat lapidar al întâmplărilor din ziua precedentă. Făcută, bineînţeles, în stilul bine-ştiut, cu câteva cadre, două-trei declaraţii de umplutură, dintr-un sentiment de datorie şi nicidecum de credinţă: „Suntem televiziune publică şi culturală pe de-asupra, trebuie deci să-i băgăm şi pe ăştia în seam㔅

M-a încercat, din nou, mai intens ca în alte rânduri, senzaţia că mediocritatea, superficialitatea şi frivolitatea ne sunt atât de caracteristice, încât e de-a dreptul zadarnic să mai spui ceva, să mai întreprinzi ceva, să mai speri că poţi schimba unele lucruri. Într-un hotel bucureştean, între două spectacole, priveam uluit cum televiziunile româneşti, într-un soi de isterie comună şi iraţională, transmiteau neîntrerupt informaţii (breaking news, căci spectacolul „Breaking the Waves” n-ar fi făcut rating, nu-i aşa?) despre ultimele zile din viaţa lui Adrian Păunescu. Urmate, desigur, de voluptoasa transmitere live a înmormântării, şi de satisfacţia nesfârşitelor discuţii cu iz de greţos parastas encomiastic. Un Adrian Păunescu livrat în deplină echivalenţă cu Mihai Eminescu, genializat, hiperbolizat într-un hal fără de hal. Aceasta este, se pare, adevărata cultură românească! Mesajul acesta, şi nu altul, ni l-au transmis formatorii de opinie, trecutologii, prezentologii şi cassandrologii specializaţi în ridicat statui şi frizat morţi, defilând scabros ba pe la Realitatea, ba pe la Antene, ba pe la Pro Tv. „Cenaclu în Cer”, „A murit un geniu”, „A căzut o stea”, „Cultura în doliu” – titluri în care sentimentul zaharos al fiinţei româneşti şi-a găsit depline satisfacţii. Nu pentru că a murit un poet al tuturor epidermicităţilor noastre este cultura în doliu, ci tocmai pentru că din simţul critic, din capacitatea de a bifa valoarea, din sănătatea raţiunii şi a sentimentelor noastre s-a ales praful.

În ziua înmormântării, invitat la TVR, Andrei Cornea s-a dovedit a fi unul dintre foarte puţinii intelectuali care au avut „tupeul” să ia atitudine în faţa dezmăţului ideatic la care s-au pretat televiziunile noastre de fiecare zi. „Era un poet mediocru, avea un geniu însă, un geniu histrionic, malefic, de manipulator de mase, el a instituit cultul conducătorului, a insuflat acestui cult o mistică şi un delir naţionalist care a prins, a devenit o mistică-surogat într-o ţară în care totul era surogat. Pentru că erau nişte adolescenţi cărora el le insufla acest delir şi rezultatul era că ei creşteau cu şovinismul, naţionalismul şi reducţionismul mintal al omului nou…”. Ei bine, la scurt timp de la aceste sincerităţi publice, Partidul Social Democrat a găsit de cuviinţă să ceară, pe tonalităţi agresive, audierea în Parlament a conducerii TVR pe motiv că, prin netransmiterea înmormântării şi prin invitarea lui Cornea, memoria lui Adrian Păunescu a fost denigrată. Ce reflex flagrant de plenară a Comitetului Central! Ce dovadă mai vie a cât de puţin valorează aceste două decenii de post-comunism!

Probabil, obişnuită cu astfel de atitudini ale tele-vizualului, Cristina Modreanu n-a mizat pe receptivitatea făcătorilor de puncte rating. A pus accent pe alte forme de promovare, iar sălile pline, entuziasmul onest al publicului, faptul că în staţii de metrou tineri vorbeau despre Purcărete şi despre Afrim sunt argumente că a procedat corect. Rămâne deschisă, însă, meditaţia aceasta amară asupra neputinţei atâtora de a-şi depăşi blocajele cenacliere, de a risca şi de a da minimele şanse unor întâmplări cu adevărat importante.