Interviu cu regizorul Cristian BAN

„Pentru mine, prima opţiune e textul de teatru românesc contemporan”

Absolvent de regie la Cluj, Cristian Ban a montat primul spectacol în anul IV, la Teatrul Naţional Timişoara, pe textul lui Ioan Peter, „Coca Blues”.

Ai avut, zilele trecute, la Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sf. Gheorghe, premiera spectacolului „Poveşti de familie” de Biljana Srbljanovic. Cum ai ajuns să montezi la Sf. Gheorghe şi de ce ţi-ai ales acest text?
În 2008 am câştigat Bursa TamPer2, un concurs iniţiat de Florin Vidamski (fostul director al teatrului) pentru absolvenţii de regie din anul respectiv. Asta însemna că noi trebuia să trimitem un proiect de spectacol şi în cadrul festivalului Alexandru Dabija să anunţe câştigătorul.

Am câştigat de fapt cu un alt text, dar după ce am cunoscut teatrul şi trupa de actori mai bine, am hotărât să-l schimb.

Cristian Ban, foto de Adrian Piclisan

Cristian Ban, foto de Adrian Piclisan

„Poveşti de familie” vorbeşte despre modele familiale, tipuri de educaţie şi urmările acestora. În ce măsură copilăria ta a reprezentat o sursă de inspiraţie în construcţia spectacolului?
Sursele principale de inspiraţie au fost două clase de elevi ale unei şcoli generale din Sf. Gheorghe. Eram curios ce interese comune au şi cum îşi percep părinţii la vârsta la care îşi dau seama de unele lucruri. Am ţinut ca actorii să-i vadă, să-i cunoască şi să înţeleagă mai bine că un spectacol în care personajele principale sunt nişte copii de 12 ani e cât se poate de serios şi cu un potenţial dramatic cel puţin la fel de mare ca orice altă piesă. Din cele două clase, am ales într-un final zece copii cât mai diferiţi pe care i-am şi dus la teatru, la repetiţii.

Cel mai interesant a fost că, indiferent de temele de discuţie cu ei sau de jocurile pe care le propuneam eu sau actorii, într-un final, universul lor se limita la două concepte: mâncare şi telecomandă.

Faptul că un text n-a mai fost pus în scenă în România reprezintă pentru tine un criteriu în decizia de a-l monta – cu alte cuvinte, eşti un adept al ideii de import de teatru?
Da. La fel cum sunt un adept al ideii de export de teatru. Noi deocamdată suntem în faza de import. Dacă un spaniol sau un croat scrie un text care mie mi se pare valabil în România, atunci vreau să îl montez. Dacă se întâmplă ca textul să nu mai fi fost montat la noi, cu atât mai bine (deşi nu e deloc un criteriu), pentru că încă mai am bucuria asta puerilă de a face un text în premieră. Şi treaba cu importul e valabilă nu numai la texte, ci la tot ceea ce ţine de forma spectacolului de teatru la ora asta – de la light design la scenografie.

Dar, oricât de ciudat ar suna – pentru mine, prima opţiune e textul de teatru românesc contemporan, deşi ştiu că trebuie să mai am răbdare până lucrurile vor arăta decent în domeniul ăsta.

Premiera spectacolului „Poveşti de familie” îi urmează unei alte premiere la Teatrul Odeon cu „În container” de Constantin Cheianu. De ce ai ales să montezi o piesă despre emigrare după intrarea României în UE, când circulaţia românului în lume nu mai e blocată de proceduri administrative? Nu crezi că acest text ar fi avut un impact mai mare asupra spectatorilor în, să zicem, anii ’90?
Ba da. Din păcate, nimeni din România nu s-a gândit în anii ’90 să scrie textul ăsta. Aşa că a făcut-o Constantin Cheianu în anii 2000 în Moldova, care încă se confruntă cu problemele cu care ne confruntam şi noi acum 10 ani. De exemplu, mie încă mi se pare ireal că el a avut nevoie de viză ca să vină în Bucureşti să vadă premiera. Am spus încă de la începutul repetiţiilor că, pentru bucureşteni, „În container” va fi o comedie cumva retro despre poveştile din anii ’90 cu românii care ajungeau ilegal în vest. Ideea e că la câteva sute de kilometri înspre est de Bucureşti povestea asta cu containerul încă există şi e cât se poate de reală. La avanpremieră am avut în public mulţi basarabeni, aşa că în timpul spectacolului au existat reacţii diferite: jumătate din sală se amuza şi cealaltă jumătate privea foarte serios ce se întampla pe scenă.

In container, foto de Bogdan Dascalescu

Povesti de familie, foto de Alexandra Dinca

Într-o singură săptămână, pe www.artactmagazine.ro au apărut trei cronici la spectacolul tău de la Odeon. Asta m-a făcut să deduc că eşti unul din tinerii regizori români pe care se mizează, că generezi aşteptări în rândul criticilor de teatru şi probabil chiar mai departe, în rândul publicului. Simţi şi tu aceste aşteptări?
Încă nu-mi dau seama exact dacă şi ce fel de aşteptări generez. În schimb, mă interesează reacţiile publicului din timpul spectacolului şi părerile lui de după. La fel cum mă interesează fiecare cronică la spectacolele mele, mai ales când sunt scrise de oameni la a căror părere ţin, cum a fost cazul celor trei cronici de care vorbeşti.

Cum ai făcut cunoştinţă, ca regizor, cu Teatrul Odeon?
La Odeon am ajuns fiindu-i propus doamnei Dorina Lazăr de Alexandru Dabija. Au urmat câteva întâlniri şi discuţii legate de proiect, distribuţie, decor şi, după ce s-a stabilit totul, am început să lucrez.

In container, foto de Bogdan Dascalescu

In container, foto de Bogdan Dascalescu

Aici a contat mult faptul că Alexandru Dabija s-a gândit la mine pentru acest proiect şi mai ales că Odeon e unul din teatrele care mizează mult şi pe regizorii tineri. Aşa că în ceea ce priveşte producţia spectacolului şi relaţia mea cu teatrul, totul a mers foarte bine – de la oamenii de la recuzită la departamentul de P.R.

Tânăra ta cariera ta regizorală numără până acum şase spectacole montate la Timişoara, Arad, Bucureşti, Sf. Gheorghe şi Braşov. După experienţa acestor montări, ce ne poţi spune despre felul în care un tânăr regizor este primit şi acceptat în mediul teatral din România – ce dificultăţi şi suprize plăcute întâmpină, în contact cu teatrele de stat, dar şi cu trupele acestora?
Nu pot generaliza atunci când e vorba de mediul teatral din România. Există diferenţe imense chiar între teatre aflate la 50 de km distanţă şi aici nu mă refer la buget. Aşa că prefer să vorbesc despre surprizele plăcute. În primul rând, Teatrul Naţional din Timişoara este pentru mine o garanţie că tinerilor regizori li se oferă şansa de a lucra la potenţial maxim. Am făcut primul spectacol acolo când eram în anul IV de facultate şi nu am avut nici un impediment legat de buget, decor, distribuţie şi aşa mai departe.

Povesti de familie, foto de Alexandra Dinca

Povesti de familie, foto de Alexandra Dinca

În rest, regizorii tineri sunt priviţi cu o sprânceană ridicată, cel puţin în primele zile de repetiţie, până când convingi lumea (sau nu) că merită să se implice în proiectul pe care îl propui.

Evident, am făcut şi eu greşeli din categoria socoteala de acasă... dar bine că le-am făcut acum şi nu mai târziu.

Într-o vreme îţi făceai bagajele pentru o viaţă artistică în străinătate. Te-ai răzgândit în această privinţă?
Păi bagajele mi le-am făcut. Doar că după licenţă le-am folosit ca să merg la Braşov, unde am montat „Push Up”. După care m-am întors să lucrez la Timişoara („Bye bye America” de Carmen Dominte – n.n.), unde m-am simţit foarte bine, şi apoi am plecat la Bucureşti să fac „În container”. Deci deocamdată simt că e foarte bine aşa cum e acum.