Interviu cu regizoarea Gianina Cărbunariu

„Tensiunea continuă dintre realitate şi ficţiune mă inspiră”

Regizoarea Gianina Cărbunariu a montat la Târgu Mureş un spectacol în care problematizează conflictul interetnic din 20 martie 1990 şi pregăteşte un proiect la Műnchner Kammerspiele, în Germania.

Ai scos recent, la Teatrul Yorick, premiera unui spectacol-reconstituire a evenimentelor din 1990 de la Târgu Mureş. Cum ai tratat regizoral aspecte legate de minorităţi etnice în România?
Spectacolul se numeşte „20/20”, pentru că tema lui e ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 20 de ani, pe 20 martie, în Târgu Mureş. Spectacolul nu e o reconstituire, pentru că nu ne-am propus asta. Ca să faci o reconstituire se presupune că ai aflat adevărul. Acolo, însă, există multe perspective. Fiecare om are adevărul lui personal. Am avut o perioadă de documentare în două reprize - în iulie şi în august. Am făcut 70 de interviuri, nu numai cu cei care au participat la eveniment, dar şi cu cei care l-au urmărit la televizor, plus cu tânăra generaţie, cu oameni de 18 ani care nu ştiu foarte multe lucruri despre ce s-a întâmplat atunci. Am continuat să fac interviuri şi când începsem deja repetiţiile. Împreună cu actorii şi cu Kinga Boros, care a fost dramaturgul spectacolului, am ales cele mai interesante teme, poveşti, personaje, apoi am făcut o săptămână de improvizații pornind de la aceste materiale. După această săptămână am început să scriu scenariul spectacolului și să repet. Noaptea lucram la text, ziua repetam.

Care dintre cei intervievaţi au fost cei mai interesanţi?
Toţi. Pe mine nu reconstituirea m-a interesat, ci detaliile fiecărei poveşti, ce a făcut fiecare în ziua aia, în perioada aia (înainte și după), cum s-au întâlnit vieţile lor personale cu istoria. Ce m-a suprins a fost că în 20 de ani, românii şi maghiarii au vorbit foarte puţin sau chiar deloc despre aceste lucruri. În spectacol nu e vorba numai despre Târgu Mureş, ci despre o întreagă perioadă din anii ’90. Spectacolul încearcă să deschidă discuţia spre o serie de alte evenimente care s-au întâmplat în acea perioadă tulbure: devastarea sediilor partidelor în Bucureşti, mineriadele, alegerile. Bătaia de la Târgu Mureş seamănă mult cu mineriadele, dacă te uiţi pe filmări.

Totuşi, atunci când tratezi un astfel de subiect, îţi iei mănuşi?
Nu. Nu văd de ce ar fi nevoie. Fiind în Târgu Mureș, mi-am amintit că aveam 11 ani la Revoluţie şi că după 22 Decembrie nu m-am desprins cam vreun an din faţa televizorului. Nu înţelegeam ce se întâmplă, dar mi se părea fascinant. La televizor, o dată se zicea că victima era un maghiar, peste trei zile - că totuşi era un român. Mi se părea bizar. Totul era decupat, desprins din context.

Oamenii de acolo au simţit nevoia să vorbească despre cele întâmplate printr-un act artistic?
Le spusesem că urmează să facem un spectacol pornind de la discuțiile cu ei. Nu știu în ce măsură au simțit nevoia să se exprime printr-un act artistic. Unii au primit foarte deschiși invitația noastră de a discuta, alţii nu au vrut să vorbească deloc, pe ideea că subiectul e încheiat, totuşi au existat şi oameni care au simţit dorinţa ca, repovestind, să înţeleagă. Cred că după 20 de ani e un moment bun să o facă. Există probabil un timp al povestirii și un alt un timp al tăcerii, habar n-am.

Ce anume din ceea ce ai văzut şi învăţat în teatrul din străinătate încerci să imprimi în spectacolele pe care le faci în România?
Eu am avut experienţe foarte diferite - şi ca regizor, şi ca dramaturg. Nu-mi dau seama exact ce am învățat. Cred că la un moment dat e vorba de atmosfera generală. În stagiile pe care le-am făcut, cel mai important a fost să mă întâlnesc nu atât cu cel care ţinea workshopul, ci cu participanţii, artişti de vârsta mea. Asta m-a provocat să observ lucrurile care ne preocupă pe toţi, care sunt în aer. Conştient, n-am simţit nevoia să aduc ceva anume de acolo, ci mai degrabă să-mi găsesc vocea proprie, să fiu mai stăpână pe mine.

Ce te interesează în prezent ca regizor?
Tocmai am terminat acest spectacol la Târgu Mureş, cu un proces foarte strâns de creaţie - documentare, improvizație, scrierea scenariului și construcția spectacolului în același timp, şi urmează să fac un alt spectacol la Műnchen, la Kammerspiele. Procesul e similar. Am realizat deja interviurile, în iulie și în octombrie, mai urmează să scriu scenariul și să dezvolt conceptul spectacolului. Tema centrală este vânzarea saşilor şi şvabilor pe timpul lui Ceauşescu, dar sunt multe alte teme și subiecte care se adună în jurul acestei teme centrale: tema identității, deportarea sașilor și șvabilor în Rusia și Bărăgan, relația celor care plăteau ca să plece cu diferiții intermediari, felul în care viața celor plecați a continuat în Germania, perspectiva lor de acum asupra celor întâmplate atunci. Am făcut interviuri în mai multe oraşe din Germania cu persoane care au plătit să plece, care au fugit sau care nu au putut să se mai întoarcă în România după 1945, pentru că luptaseră în armata germană și care au stat despărțiți de familii uneori și 10 ani. Pe mine, toate aceste poveşti mă interesează foarte mult, ele vorbesc despre o istorie recentă din perspectiva personală. Am mai făcut genul ăsta de spectacol, bazat pe interviuri, dar faptul că ambele proiecte se întâmplă în paralel îmi dă o energie incredibilă. Vreau să văd oamenii, să vorbesc despre poveştile lor. În momentul de faţă asta mi se pare foarte energizant.

Care elemente, asamblate în regia unui spectacol, ai observat că dau rezultate bune întotdeauna?
Ce m-a interesat întotdeauna a fost tensiunea dintre realitate şi ficţiune. Asta cred că se vede în toate spectacolele mele. Nu ştiu dacă lucrurile astea merg bine împreună, dar, la mine, tensiunea continuă dintre realitate şi ficţiune funcţionează, adică mă inspiră atunci când lucrez.

Rolando Matsangos, Mădălina Ghiţescu, Carmen Florescu, Virgil Aioanei şi Cristina Toma sunt actorii cu care
lucrezi de obicei. Simţi nevoia să ai trupa ta?
Da. Cu Cristina Toma am lucrat pentru prima dată în Targu Mureș și cred că am avut un mare noroc. Cred că ea e un om de echipă, în orice echipă. Cu ceilalți lucrez cam la toate proiectele mele. În proiectul de la Târgu Mureș am lucrat cu ei (cinci actori români) și cu cinci actori de etnie maghiară, și îmi place să cred că am reușit să formăm împreună o echipă pentru acest spectacol. Cred că e nevoie de acest gen de proiect, iar teatrele ar trebui să-l încurajeze. O echipă vrea ceva mai mult decât să scoată un spectacol. O echipă are un traseu în care fiecare experienţă se adună. Un spectacol catastrofal poate fi un pas incredibil de bun pentru următorul. Mercenariate de genul „mai fac un spectacol acolo, unul acolo” nu funcţionează la mine. Depinde de fiecare. Eu am nevoie de acest reper în traseul meu.

Ce lipsuri sesizezi, ca artist, în România?
Banii pentru proiectele independente şi mai ales spaţiile de lucru. Centre culturale în care tinerii artişti să poată lucra independent. Vreau mai multă libertate de mişcare. În Bucureşti, singurul teatru în care am putut să mă duc cu actorii mei e Teatrul Mic. O echipă nu poate supravieţui aşa. Chiar şi în provincie, singurul teatru în care am putut să montez în formula asta a fost Târgu Mureş, şi tot pe un proiect indepenedent. Unii din studenţii care termină facultatea vor să-şi facă o echipă, dar climatul e total inhibant pentru asta.

Ce-ţi vine prima oară în mine când auzi următoarele sintagme:

Experiment în teatru
Nu-mi vine nimic în minte. Sunt foarte curioasă, pentru că experiment poate să însemne orice. Iar dacă e experiment, atunci e ceva cu totul nou și riscant.

Clişeu teatral
Naţionalele româneşti şi majoritatea Naţionalelor din lume. Pentru că păstrează tradiţia şi sunt mai degrabă îndreptate spre trecut decât spre prezent și viitor.

Regizor cu metodă
Auăleu, de ăştia mi-e frică! Glumesc. Ştii care e treaba?! Regizorii mari sigur au avut o metodă pe care şi-au rafinat-o toată viaţa, dar atât aud asta cu metoda, că m-am plictisit extrem de tare. Eu cred că metoda o teoretizezi mai spre finalul carierei. „Tinerii care nu au metodă” mi se pare un reproş fără motiv. Nici n-am de gând să îmi fac o metodă, abia am terminat facultatea în urmă cu cinci ani...

Dramaturgie de spectacol, de genul celei care se practică în Germania şi în Ungaria, de exemplu.
Asta îmi place. Noi n-avem aşa ceva în România. Un dramaturg de spectacol nu e un asistent care le aduce cafele regizorilor, ci un om cu care, pe lângă actori, poţi avea un dialog provocator. La Târgu Mureş am avut pentru prima oară un dramaturg de spectacol, pe Kinga Boros, iar lucrurile au funcţionat excelent. Acum, la Műnchen, o să am nu doar dramaturg de spectacol, ci şi asistent de dramaturg de spectacol. Acolo asta chiar funcţionează şi mi se pare foarte tare.

Ştii ce altceva urmează să mai montezi, în afară de spectcolul de la Műnchen?
Vreau foarte mult să ajung în cele din urmă să montez la Teatrul Maghiar din Cluj. Tompa Gábor m-a invitat de mai multe ori, dar de fiecare dată s-a întâmplat ceva şi nu am putut să ajung. Dacă nu s-a supărat că s-a tot amânat, m-aş duce. Și sigur o să am proiecte cu actorii cu care lucrez, dar încă nu știu cum, unde și cu ce finanțare.